A consimți sau nu la propriul abuz

Iulia Stoichiț despre cartea Vanessei Springora

Lipsa, lipsa de iubire ca o sete care absoarbe tot, o sete de junkie care nu se mai uită la calitatea produsului pe care-l primește și-și injectează doza letală cu convingerea că-și face un bine. Cu ușurare, recunoștință și beatitudine.

Consimțământul - Vanessa Springora (p. 88)

La începutul anului 2020, înainte de pandemie, a apărut în Franța prima carte a Vanessei Springora, Consimțământul, care este o carte-mărturie despre viața personală, din care aflăm că fost abuzată din toate punctele de vedere între 13 și 15 ani de către scriitorul Gabriel Matzneff. În România a apărut traudsă în 2021, la editura Polirom. Din ce am am mai căutat pe Google, în presa literară românească aproape a trecut neobservată. Nu mă miră, ca să fiu sinceră. Așa că mi-am zis: „hai să scriem puțin despre ea, că are ceva mai multă relevanță în 2024 decât avea în 2021”. Textul ce se va desfășura de la sine nu l-am gândit ca pe o recenzie de carte, deci nu am de gând să scriu despre cât de bine e scrisă. S-o facă alții, care și sunt plătiți pentru a recenza (haha, ce glumă bună!). Ce mă interesează pe mine are legătură cu conținutul cărții.

Puțină istorie literară și culturală franceză

Cum am scris deja, Vanessa Springora povestește cum cât încă era minoră, a fost abuzată de Gabriel Matzneff. Dacă nu citeam cartea, nici că aș fi aflat vreodată de existența acestui scriitor, așa că poate era renumit doar în Franța (renume câștigat într-o epocă în care scriitorii mai erau relevanți d.p.d.v. social și moral, I guess). Dar a făcut parte din aceeași generație intelectuală cu Jean-Paul Sartre (alt pedofil, sorry not sorry), Simone de Beauvoir, Michel Foucault, Emil Cioran, deci spuma spumelor intelectualității franceze. Și da, e important acest aspect, adică în ce perioadă s-a făcut cunoscut în Franța. Pentru că vorbim de Franța de după mai ‘68, Franța de după liberalizarea sexuală pentru care s-au luptat atâta studenții și intelectualii francezi. Gabriel Matzneff publică din anii ‘60 sub diferite forme. Prima carte i-a apărut în 1965 și e o colecție de eseuri. Totuși, prima operă relevantă pentru apucăturile sale pedofile este un eseu apărut în 1974 pe care și-l asumă cu nume și prenume: Les Moins de seize ans (Cei sub șaisprezece ani). Nu știu franceză, nici măcar nu am încercat să caut online să văd dacă găsesc eseul, așa că mă rezum la ce a scris Vanessa Springora despre acest eseu:

G. susține în el [în eseu - n. m. I. S.] teza conform căreia inițierea sexuală a tinerilor de către cineva mai în vârstă ar fi o binefacere pe care societatea ar trebui s-o încurajeze. Practica aceasta, de altfel răspândită în Antichitate, ar fi garanția recunoașterii unei libertăți de alegere și de dorință a adolescenților.

„Cei foarte tineri sunt tentanți. Sunt, de asemenea, tentați. Nu am smuls niciodată, nici cu viclenie, nici cu forța, vreo sărutare sau vreo mângâiere”, scrie G. Uită totuși toate ocaziile în care aceste sărutări sau mângâieri au fost plătite, în țări nu atât de intransigente cu privire la prostituția minorilor. Dacă ar fi să ne luăm după descrierea pe care le-o face în carnetele negre, am putea să credem că copiii din Filipine se aruncă în brațele lui din pură voracitate. De parcă ar fi o înghețată mare de căpșuni. (Spre deosebire de toți acești mic-burghezi occidentali, la Manila, copiii sunt eliberați.)

Les moins de seize ans militează pentru o liberalizare completă a moravurilor, o deschidere a spiritelor care i-ar permite, în sfârșit, adultului să se desfete nu „prin” adolescent, ci „cu” adolescentul. Ce mai proiect. Sau sofism de cea mai joasă speță? Fie în volum, fie în petiția pe care G. o va publica trei ani mai târziu, dacă ne uităm cu atenție, vedem că nu interesele adolescentului vrea el să le protejeze. Ci pe cele ale adulților condamnați „pe nedrept” fiindcă au avut relații sexuale cu aceștia. (pp.165-166)

Concluzia e că adolescentul ar putea să fie un participant activ in his/her sexual awakening, mai ales dacă se face cu un adult și, nu-i așa, nu va fi la fel de traumatizat ca atunci când o face cu cineva de vârsta sa. Toată lumea merită o primă experiență sexuală demnă de reamintit peste ani, așa că se oferă Gabriel Matzneff pentru tine să te ajute. Cum se gândește el la binele adolescenților, la emanciparea lor de sub adulții represivi și puritani…

Anyways, moving forward. Acest eseu nu l-a sinucis social, cum au crezut prietenii lui intelectuali, ba chiar l-a făcut să iasă în evidență. Așa cum spune și Vanessa Springora în fragmentul de mai sus, la 3 ani de la publicarea acestui eseu, apare o scrisoare anonimă (Gabriel Matzneff și-o va revendica pentru posteritatea CV-ului literar abia în 2013), pe care mai mulți intelectuali importanți ai vremii o semnează. În această scrisoare publicată în Le Monde, Gabriel Matzneff ia apărarea unor adulți acuzați de faptul că au întreținut relații cu minori. După această scrisoare, vor mai urma cel puțin 2. Prima scrisoare, cea din ianuarie 1977 (cea din Le Monde), e semnată de intelectuali francezi importanți ca: Louis Aragon, Francis Ponge (amândoi scriitori), Roland Barthes (până și eu am studiat cel puțin un text de Barthes, deși n-am fost la franceză; and yes, he was gay, dar o să mai revin asupra acestui aspect), Simone de Beauvoir (să nu mai aud de femeia asta și ce a făcut ea pentru feminism, că n-a semnat nimic pentru feminism, ci pentru iubitu’-său), Philippe Sollers (cel care l-a băgat pe Gabriel Matzneff ca autor la editura Gallimard, cea mai importantă din Franța și, în general, pentru cultura franceză), Gilles Deleuze, Félix Guattari, Jean-Paul Sartre și Jean-François Lyotard. Următoarea scrisoare, cea din mai 1977, din păcate, a fost semnată și de Michel Foucault, Jacques Derrida, Alain Robbe-Grillet (am studiat un text teoretic de 2 lei de-al său la teoria literaturii în anul I, semestrul II; a trecut pe lângă mine acel text), Françoise Dolto (pediatră și psihanalistă, nu știu cât de importantă pentru psihanaliză, ngl, dar mă ocup să aflu și asta pe viitor; oricum, n-a fost singurul psihanalist și/sau medic/psihiatru care a semnat astfel de scrisori).

De ce i-a apucat pe oamenii ăștia să semneze scrisori deschise în prostie, la fel cum semnăm noi în prezent petiții online de schimbare a nu știu cărui căcat? Revoluția sexuală și a moravurilor asociate. Și da, Barthes și Foucault aveau o problemă cu legile în vigoare în acea perioadă pentru că stabilea consimțământul sexual la 18 ani pentru homosexuali (fusese la 21 de ani într-o etapă anterioară). Pentru heterosexuali, era stabilit la vârsta de 15 ani în aceeași perioadă în care apar aceste scrisori. Mă abțin să intru în discuții despre tendințele cam pedofile ale anumitor homosexuali pentru că: 1. n-am destule informații despre asta și nu vreau să sune ca și când dau apă la moară prejudecății că, vezi doamne, homosexualii sunt, de fapt, pedofili cu toții (nu, nu sunt, dar vă garantez că n-o să facă nimeni argumentul opus, și anume, dacă dai peste câțiva heterosexuali pedofili, atunci toți heterosexualii sunt pedofili; e un argument homofob, în esență, dacă mă întrebați pe mine); 2. dacă mai fac și asta, nu mai termin. Știau ce semnează intelectualii de i-am listat mai sus? Maybe yes, maybe not. Aș merge mai degrabă pe mob mentality, pe care o întâlnim și acum, mai ales în cercurile stângiste. Sign now, ask questions later, când n-o să mai fie la fel de urgent totul. Și da, toți ăștia erau de stânga la momentul respectiv. Ce vreau să zic e că omul ăsta, Gabriel Matzneff, și-a creat climatul potrivit în jurul său ca nimeni să nu-l mai chestioneze despre viața sa sexuală, să considere toți din jurul lui normal faptul că abuzează minori/minore, fie în Filipine, dar mai ales pe teritoriul Franței. Și că scria despre asta. De fapt, pe asta și-a construit cariera de scriitor.

Man meets underage girl

Asta se întâmpla în anii ‘70 în Franța mult stimată. Vanessa Springora și Gabriel Matzneff se întâlnesc spre finalul anilor ‘80, la o sindrofie literară la care o dusese mama acesteia (mama ei a ajuns, cumva, să lucreze la o editură, fără să aibă legătură cu mediul literar). Ăsta a mirosit-o instant și nici că i-a mai dat drumul odată ce s-a prins din ce mediu provine: tată absent tot timpul, chiar și tată abuziv fizic cu mama ei în puținele dăți în care dădea pe acasă, mamă care a fugit de un soț abuziv și de care a divorțat, un tată care a dispărut definitiv odată ce Vanessa a ajuns victima lui Gabriel Matzneff, iar până atunci, de cele mai multe ori, când zicea că se vede cu ea, n-o făcea, o mamă care avea o grămadă de iubiți care se perindau pe la ea p-acasă, o Vanessa căreia nu i se acordă atenție de către adulții din jur, deci victima perfectă.

Pe tot acest fundal, a ajuns Vanessa Springora de 13 ani pe mâinile unui pedofil. Cum de mama nu a spus nimic în fața acestei relații? Însăși scriitoarea oferă mai multe motive: 1. contextul cultural în care a crescut-o pe Vanessa (l-am prezentat mai sus); 2. contextul cultural în care a fost crescută mama scriitoarei (adică la extrema cealaltă, cea a puritanismului); 3. ideea în sine că un scriitor important îi acordă atenție fiicei sale (și da, educația mamei o făcea să privească cu ochi mari, de copil incredul, mediul literar), deci poate totuși e un semn că începe să facă parte din acest mediu; 4. faptul că era o mamă divorțată, care nu știa cum să crească un copil; 5. faptul că mama sa, la rândul ei, era tot un copil care avea nevoie de o figură paternă care să o asigure că totul va fi bine, iar Gabriel Matzneff avea pe puțin 50 de ani când a abuzat-o pe Vanessa; 6. faptul că Vanessa și-a dat consimțământul pentru ceea ce se întâmpla, așa că nu putea să-i interzică nimic (dacă ar fi făcut-o, ar fi îndepărtat-o și mai tare de ea), a făcut-o adult din oficiu. Deși asta nu mai apare în carte, într-un interviu spune că mama sa a înțeles cât de mult a afectat-o pe Vanessa abuzul lui Matzneff abia după ce a apărut volumul. Da, e târziu, dar e mai bine decât nimic. Mulți foști copii nu primesc nici măcar ocazia să scrie o carte despre abuzul lor, darămite să ajungă să le spună părinților despre cum au fost abuzați.

Your silence will not protect you

Restul de ce n-au făcut nimic?¹ Da’ cine spune că n-au făcut nimic? Au trimis scrisori anonime Brigăzii de Minori. Glumesc. Le-a trimis însuși Gabriel Matzneff ca să aibă un motiv să o îndepărteze pe Vanessa Springora de toată lumea din viața ei:

G. este singurul om pe care nu l-am bănuit niciodată c-ar fi putut să scrie acele scrisori anonime. Frecvența lor, caracterul lor indiscret au conferit începuturilor relației noastre o dimensiune atât de periculoasă, atât de romanescă: singuri împotriva tuturor, uniți împotriva urii oamenilor cinstiți, a trebuit să îndurăm bănuielile poliției, să ne sustragem privirii inchizitoriale, dar și să suspectăm pe toată lumea din anturajul meu, devenit unicul inamic, un monstru cu mii de ochi geloși, ațințiți asupra noastră. Cui i-au servit mai mult scrisorile acelea dacă nu lui G.? După ce ne-au legat unul de celălalt mai strâns decât a reușit ura să apropie două familii siciliene, după ce m-au îndepărtat definitiv de oricine avea și cea mai mică obiecție la adresa lui, G. putea chiar să le folosească în următorul roman, pe urmă să le publice integral în jurnal (cum, de altfel, o va și face). (pp.150-151)

Iar asta e una din perversitățile lui Gabriel Matzneff: faptul că scria despre toate aventurile sale sexuale, fie sub formă de roman (iar aici mereu putea invoca faptul că e vorba de ficțiune), fie sub formă de jurnale, iar în ele nu se dădea în lături de la a detalia tot: cu nume, prenume, adrese, date, vârstă etc., iar la jurnal piere orice pretenție că ar fi vorba de ficțiune: era vorba de numele său pe copertă, era clar un jurnal pe care l-a ținut în perioada X-Y și a decis să-l publice. Și nu doar tot ce a făcut în „relația” sau cu Vanessa Springora a detaliat, ci și cu alte fete, cu copiii din Filipine. Inclusiv cum a trasnformat-o în inamicul său pe Vanessa odată ce a început să-i scape printre degete a detaliat, a încondeiat-o la propriu. Ani la rând, Vanessa Springora nu a fost altceva decât ficțiunea unui pedofil narcisist, golită de orice identitate proprie, de puterea de a schimba ceva, de a se apăra, de a exista cu adevărat. Literalmente, a ajuns să fie locuită de acest narcisist fără identitate care trebuia să-și umple golul lăuntric cumva. Ea creștea și trebuia să asiste la cum mai apărea o carte despre „relația” dintre ea și Gabriel Matzneff, iar când era vorba de jurnal, era totul la vedere. Când mai scria un articol sau dădea un interviu, la fel, totul era la vedere, nu se sfiia omul să demonstreze că încă știe ce face, pe unde e, că are acces la ea. I-a folosit pozele pe care le avea cu ea minoră fără consimțământ (când și-a făcut site, Gabriel Matzneff nu și l-a făcut el propriu-zis, în scripte, ci altcineva, care oricum l-a făcut pe un domeniu în afara Franței, so basically Vanessa Springora couldn’t take him to court pentru că nu se afla sub jurisdicție franceză domeniul + nu avea nicio copie a niciunei fotografii ale sale din perioada în care Gabriel Matzneff i le-a făcut). Partea „amuzantă”, dincolo de obsesia pentru Vanessa Springora for some reason, e că, prin intermediul ei, s-a transformat într-un sfânt fictiv, iar ea a devenit cea care a spulberat paradisul în care el s-a vindecat de tot și toate.

Și, din nou, nimeni n-a făcut nimic. Ba chiar în 1987, Gabriel Matzneff și Vanessa Springora merg împreună la o emisiune importantă în Franța d.p.d.v. cultural, Apostrophes (toți oamenii de cultură importanți între 1975 și 1990 au trecut pe la acea emisiune, inclusiv un Charles Bukowski beat pulă, care a ieșit din platou și a insultat gazda emisiunii²), și nimeni din echipa emisiunii nu spune nimic. Peste 3 ani, va fi chemat din nou la televiziune, pentru jurnalul care apăruse atunci și deja Vanessa Springora nu mai făcea parte din viața sa. Totuși, atunci, deși gazda emisiunii l-a „apostrofat” cald că îi cam place să colecționeze fetițe, iar publicul a râs complice (hihihi!), s-a ridicat din public o scriitoare canadiană, Denise Bombardier, și i le-a spus în față. A fost singura într-o epocă în care toată lumea îl lua de bun pe Matzneff cu acest quirk/fetiș al său, că îi plac fetițele, but that’s what made him relatable. Evident că a fost mătrășită public de oameni din cercul lui. Când el a primit premiu pentru toată cariera în 2013, la fel, cei care au comentat conținutul operei sale, au fost reduși la tăcere pentru că nu aveau atâta capital simbolic cât să fie băgați în seamă în mod serios.

Cine tace, consimte

De ce a scris atât de târziu Vanessa Springora despre toate astea? Din aceleași motive pentru care România nu a avut un #metoo veritabil. Din frică. Pentru că a fost afectată mult prea mult de această „relație” consimțită de ea, până în punctul în care a avut un episod psihotic, până în punctul în care a vrut să se sinucidă, până în punctul în care a renunțat să scrie și ani la rând nici măcar nu a mai citit pentru că aceeași literatură în care evada a transformat-o într-o ficțiune, până în punctul în care a trebuit să stea în terapie ani la rând ca să accepte că a fost o victimă, chiar dacă și-a dat consimțământul, până în punctul în care ani la rând nu a putut să aibă o relație normală cu un bărbat pentru că avea senzația că toți o vor doar pentru sex. Nu mai zic de faptul că oricum a avut relații sexuale cu o minoră. Chiar și dacă ar fi avut 15 ani la momentul în care s-au cunoscut, faptul că era diferența de vârstă atât de mare atrăgea după sine și o discuție despre dezechilibrul de putere dintr-o astfel de relație. Nu vorbim diferența de vârstă și dezechilibrul de putere evidente decât de puțin timp, pornind de la premisa că am rezolvat problema consimțământului. Oricum, Vanessa Springora vedea ce putere are Matzneff și că nimic nu ajunge până la el. Toată intelectualitatea (dar și statul francez, care i-a plătit rentă viageră - sau cum s-o numi - până în 2020) îi disculpa comportamentul, iar cei care nu trăiau în cercurile rarefiate ale intelectualității, o acuzau pe ea, deși era minoră, că îl ajută să-și găsească alte victime. Pentru că, iar asta e valabil oriunde, oricând:

Aparent, artiștii aparțin unei caste aparte, sunt ființe înzestrate cu virtuți superioare cărora le oferim o procură în alb, fără a cere în schimb altceva decât o operă originală și subversivă, un fel de aristocrați deținători ale unor privilegii excepționale în fața cărora judecata noastră, într-o stare de siderație oarbă, trebuie să dispară.

Orice alt individ care ar publica pe rețelele de socializare descrierea tăvălelilor lui cu un adolescent filipinez sau care s-ar lăuda cu colecția lui de amante de paisprezece ani ar avea de dat explicații în fața instanței și ar fi considerat imediat un infractor.

În afară de artiști, numai preoții au mai scăpat așa de consecințele faptelor lor.

Chiar scuză literatura totul? (pp. 199-200)

Scuză literatura totul?

Chiar scuză literatura/arta totul? Nu, nu pledez din oficiu pentru o literatură moralizatoare, cu pilde, cu tâlcuri. Știu cât de fiartă e stânga în momentul de față să transforme totul într-un manual de bune practici și cum totul devine o oportunitate de a scrie îndreptare comportamentale ca să ajungem cu toții în vitrina ONG-urilor. Rezist cu greu tentației de a mă certa cu câte unul de genu’ sau de a nu da glas chiar tuturor părerilor mele controversate din perspectiva bulei stângiste (îmi mai aleg și eu bătăliile, ce pot să zic?). În continuare cred că literatura/arta ar trebui să te râcâie. Dacă toți plecăm satisfăcuți și nederanjați de la un spectacol, de la un performance, după ce am citit o carte, există cel puțin 2 posibilități: 1. fie spectacolul s-a desfășurat în prezența celor care deja au aceleași valori/idealuri, și atunci a fost o chestie masturbatorică, în esență; ne-am bătut toți pe spate că am făcut lumea puțin mai bună căzând de acord asupra unei situații pentru care aveam aceeași perspectivă; 2. fie a fost o bășină intelectuală care nu avea nimic de comunicat. Dar întrebarea rămâne: chiar ar trebui să scuzăm totul artiștilor? Gabriel Matzneff nici măcar nu a încercat să treacă sub tăcere faptul că s-a inspirat din viața sa reală când descria toate scenele sexuale cu minori, pentru că și-a publicat jurnalele:

Astăzi, când am devenit și eu editoare, îmi este foarte greu să înțeleg cum de profesioniști prestigioși ai lumii literare au putut publica volumele din jurnalul lui G., care conținea prenume, locuri, date, iar toate detaliile îngăduiau, cel puțin anturajului lor apropiat, să-i identifice victimele, fără să prefațeze volumele cu o minimă distanțare față de conținutul lor. Mai cu seamă când pe copertă scrie clar că textul este jurnalul autorului, și nu o operă de ficțiune în spatele căreia s-ar putea ascunde cu dibăcie. (p. 199)

Deci? Scuzăm totul artiștilor și rămânem doar cu arta lor, chiar dacă acțiunile lor au afectat oameni? Victimele lor rămân la gunoiul istoriei literare? Personal, încep să mă satur de argumentul „opera e una, viața scriitorului/artistului e alta și ar trebui separate”. Nu cred că ar trebui să mai ignorăm acțiunile scriitorii/artiștii, mai ales dacă încă sunt în viață și afectează persoane în carne și oase.

Mi-e greu să scriu despre abuz

Mi-e greu să scriu despre abuz. Ceea ce e puțin ironic, având în vedere că am scris în martie despre cum m-a abuzat Romulus Bucur. Și sunt printre singurele din mediul literar care au îndrăznit să se ia la trântă cu un Moby Dick, vezi doamne. Și nici măcar nu am făcut-o când era cool să te sinucizi din punct de vedere social în cercuri literare. Nu au venit spre mine colcăind alte victime ale lui Romulus Bucur, deci ar trebui să trag concluzia că sunt singura și că a fost un caz singular și că sunt eu nebună. Nu mă miră tăcerea mormântală din partea Litere Brașov, mă așteptam. Persoane care erau dezgustate de ce a făcut Alexandru Matei cu studentele (sale sau ale altor instituții de învățământ superios) nu au zis nimic când am apărut eu, probabil l-au și mângâiat pe cap pe Romulus Bucur, că de asta avea el nevoie, de atenția feminină după care tânjește de când hăul și pârlăul. Nu mă miră aceste disonanțe cognitive majore și modurile în care și le rezolvă oamenii. Nu mă miră tăcerea mormântală din partea lumii literare. La fel, din păcate, mă așteptam. Mă așteptam să mi se închidă uși care n-au fost niciodată deschise pentru mine oricum. Lowkey, s-au deschis altele. Viața mea a continuat de atunci oricum, cu bune, cu rele, cu îndoieli, cu anxietate, cu muncă muncă muncă, cu plâns, cu renunțat la anumite chestii și revenit la altele, cu citit, cu sărbătorit little wins. Faptul că am vorbit public despre ce mi s-a întâmplat cu Bucur face parte dintr-un proces care a început anul trecut, cu apariția lui Alex, pentru că și acea relație a fost abuzivă emoțional pentru mine³.

Am tot văzut din 2019 încoace documentare sau mini-serii despre bărbați în poziții de putere care au abuzat zeci, poate sute de victime. N-am uitat de R. Kelly și cum nimeni n-a făcut nimic când Aaliyah, minoră fiind (14-15 ani), a fost lăsată să se căsătorească cu R. Kelly (oamenii din jurul lor au aranjat să fie falsificate acte care să o facă pe Aaliyah majoră, ca să nu fie nevoită să ceară acordul părinților ei), care era adult în toată regula. Peste ani, doar s-a dovedit că era un abuzator (trafic uman, pornografie infantilă, de-astea). N-am uitat nici de Jeffrey Epstein și Ghislaine Maxwell. Stomacul meu nici acum nu poate digera faptul că există femei care contribuie la abuzul altor fete/femei tinere. Pentru mine, un astfel de scenariu are sens doar în ideea în care Ghislaine Maxwell a fost crescută într-un mediu dominat de valori patriarhale și a fost programată să nu-și dorească altceva decât daddy’s approval și asta a reprezentat Jeffrey Epstein pentru ea, o figură paternă după moartea tatălui venerat. Ar trebui să fiu capabilă de compasiune față de ea și să dau toată vina pe el, că mi-e ușor ca lesbiană să idealizez femeile (spoiler: n-o mai fac), dar nu pot când știu că atâtea alte fete care au devenit femei între timp au avut de suferit de pe urma acțiunilor sale. Poate că emoțional a rămas la vârsta de 5 ani sau orice vârstă sub 18 ani, când îl aștepta pe tati să o iubească, dar corpul ei, nu, acțiunile ei, nu. Să faci rost de fete pentru iubitul tău putred de bogat, pe care să le abuzeze ca să te iubească nu te absolvă de vină. Dupa-aia, deși nu garantez că asta a fost ordinea în care le-am văzut, a urmat mini-seria despre Woody Allen și Mia Farrow și cum el a abuzat-o pe fiica lor adoptivă, pe care a și îndepărtat-o de restul familiei (și nu numai pe ea). Și da, s-a întâmplat în timp ce fiica lor adoptată era minoră încă. Să constați că Woody Allen e un nume mult mai puternic decât Mia Farrow, că se înscrie într-o lungă tradiție cu Roman Polanski, care continuă să facă filme bine mersi de atâția ani de zile în S.U.A. În contextul ăsta, am aflat și de cum înainte de Jeffrey Epstein a existat un prototip (poate nici ăsta nu e prototipul): Jean-Paul Sartre și partenera sa, Simone de Beauvoir, profă în sistemul preuniversitar, care i-a făcut rost lui Sartre constant de fete minore pe care să le abuzeze. Ăstea sunt doar câteva exemple cu nume sonore. Nu mai zic de toate celelalte abuzuri prin care au trecut o grămadă de actrițe de la Hollywood pentru a ajunge unde sunt. Sau cântărețe. Și, din nou, nimeni n-a făcut nimic și continuă să nu facă nimic.

Repet after me: Your silence will not protect you

E ceva ce, n-o să mint, mă râcâie la mațe constant. Dar cel mai tare mă râcâie lașitatea altor femei de a vorbi. Știu rațional că nu ar trebui să judec, că și mie mi-a luat destul să scriu despre asta, chiar dacă în privat, oamenii mai știau de povestea mea cu Romulus Bucur. Știu că frica se naște din faptul că mediul artistic/literar e incredibil de claustrofob. Ai dat o bășină artistică la București: știu toate orașele importante și relevante, cât de cât, d.p.d.v. artistic, că s-a dat acea bășină. (Aproape) Toată lumea știe pe toată lumea în mediul literar/artistic. Să tai o legătură pentru că m-am trezit eu, Iulia Stoichiț, să scriu public despre cum mitul Școlii de la Brașov e o prostie care uneori mă face să mă gândesc că cei loviți de acest mit se comportă ca cei care fac parte dintr-un cult (aproape că-mi vine să-i întreb dacă sunt bine la mansardă), că ascunde destule schelete în dulap, nu înseamnă a tăia doar o legătură, cum preconizam eu (adică relația mea cu oricine de la Litere Brașov). Înseamnă să mă întreb dacă vreau să mai colaborez cu persoane care colaborează constant cu Litere Brașov sau cu edituri care îl publică pe Romulus Bucur. Înseamnă să mă întreb cine se mai riscă să aibă de-a face cu mine dacă sunt atât de rea de gură și nu sunt de gașcă, nu particip la sexism, nu particip la băiețeala de 2 lei a scriitorilor, nu particip la miștourile lor pe seama mea că sunt lesbiană (ce să vezi, când te lovesc unde te doare mai tare cu glumele mele, nici tu nu mai vrei să participi la jocurile mele, dragă scriitor hetero și, cel mai probabil, mediocru), nu particip la a întoarce privirea și a mă preface că n-am văzut nimic, cum fac toți. Și ce faci după ce ajungi să tai legături pe care nu te-ai gândit că le vei tăia? Ce faci dacă tai prea multe legături? Ar trebui să le tai pe toate? Oare pot să le tai pe toate, că o să ajung în punctul în care îmi dau seama că toată treaba asta e ca Medusa căreia îi tai un cap și apar nu știu câte în loc. Nu-mi plâng de milă făcând acest pseudo-bilanț. Aș minți să spun că nu au rămas uși deschise sau că nu s-au deschis altele și probabil se vor mai deschide. Cum ziceam, înțeleg rațional frica. Ce mi-e greu să înțeleg e cum atâtea femei pot trăi cu frica de a vorbi. Nu e niciodată doar una care o încasează. Suntem întotdeauna prea multe. Mult prea multe ca să zicem că nu există, că nu s-a întâmplat. Dacă tace una, tace și următoarea, și următoarea și tot așa, până când învață toată lumea să tacă. Știu destule cazuri despre scriitori care au abuzat de fostele lor studente (nu neapărat sexual, să ne înțelegem) și pe unele le-au golit de orice identitate proprie. Au devenit doar multele muze care au ajutat scriitorii să se ridice și să rămână bine mersi unde sunt. Iar mie mi-e greu să înțeleg cum păstrăm în continuare, la nivel colectiv, tăcerea, în condițiile în care mult mai multe sunt cele care n-au ajuns nicăieri d.p.d.v. artistic/literar pentru că au avut grijă scriitorii/artiștii de asta. Chiar vă e bine acolo unde ați ajuns (cele care au ajuns undeva d.p.d.v. literar/artistic) lăsându-vă deformate de un sistem care n-a fost niciodată gândit pentru noi, femeile?

De ce mă râcâie atât de tare această tăcere mormântală? Poate pentru că am o problemă cu the lack of accountability. Toată lumea știe secretele lui Polichinelle, dar nimeni nu vine să spună public: „știți, împăratul e gol”. Poate pentru că știu cum a fost după ce Mălina Lipară-Văraru, Cătălina Bălan și Alina Purcaru au scris despre Alexandru Matei: au fost destule femei care scriau în comentariile acestor postări sau chiar pe paginile lor au început să posteze despre cum se solidarizează cu victimele și cum au și ele o grămadă de povești din tinerețe, și unele dintre ele sunt scriitoare care au cel puțin 40 de ani, care deja au un statut, un renume, dar nu știu pe una care să fi spus ceva concret. Poate nu e fair din partea mea să fac scandal că femei în toată regula încă mai pot fi speriate de către bărbați, mai ales într-o țară în care mori ziua în amiaza mare cu ordinul de restricție în mână, o țară în care poliția, chiar dacă o suni să-i spui că ai fost amenințată cu moartea de către soț, te lasă să mori, că de ce ar intra peste tine în casă, să vadă ce și cum, mai ales dacă vecinii spun că n-au auzit nimic? Dar tot se pare facil și performativ rău de tot la momentul actual să mai vii să spui într-o postare pe fb că te solidarizezi cu victimele. Voiai atât de mult punctele alea sociale că te vede lumea că susții cauzele potrivite, că nu te afli de partea nepotrivită a istoriei? Poate mă râcâie așa tare pentru că aceleași scriitoare care au venit și au spus că se solidarizează și care au spus că au povești, dar nu au spus absolut nicio poveste personală, de fapt, ne-au învățat pe toate care am venit după ele că „fiecare se descurcă cum poate”, soluțiile sunt individuale, problema e sistemică, noi nu avem ce face, putem doar să vă spunem neoficial de cine să vă feriți și cam atât (if that even happened). Evident că nu se schimbă nimic în condițiile astea. Așa că întrebare e: câte mai trebuie s-o încasăm? Câte mai trebuie să se adauge maldărului pe care deja sunt cocoțați niște man children incapabili să se descurce fără soții/muze/iubite-mame?

Acest articol a apărut inițial pe pagina de Substack a Iuliei Stoichiț și este publicat cu acordul ei.

1 Subtitlul de mai sus e un citat care aparține lui Audre Lorde.

2 Să ia aminte toți imitatorii lui Charles Bukowski, dar care se consideră imitatorii lui Dan Sociu.

3 De-asta am început textul cu acel citat din Consimțământul, pentru că lipsa iubirii m-a mânat spre contexte care s-au dovedit toxice.

Iulia Stoichiț: 1994, zodia Gemeni, Brașov, lesbiană, poetă, profesoară de română și în proces de a-mi schimba profesia. Am terminat Facultatea de Litere din Brașov (licență + „celebrul animal” de masterat numit „Inovare culturală”, știut pe vremuri ca „Scriere creatoare”), membră fondatoare a cenaclului „Corpul T”. Am scris recenzie de poezie la rubrica Kooperativă Poetică de pe site-ul citestema.ro din noiembrie 2020 până la final de 2023. Din februarie 2023 mă ocup de „curatorierea” poemelor inedite care apar pe site-ul citestema.ro. Am debutat în 2022 cu volumul BoJack is Payne. OPN (Obiect Poetic Necalificabil) la Casa de pariuri literare, o superbitate de volum, care nu există literar decât în underground în momentul de față, și îmi place așa, pentru că dacă ar fi fost scris pentru mainstream și premii, mi s-ar fi urcat la cap. Am mai publicat eseuri sau recenzii sau poeme și în reviste literare care apar sub formă scrisă, nu doar online (Vatra, Astra, Arca, Matca literară), și am apărut și în cele două antologii ale atelierelor de poezie Mornin’ Poets, Doppelgänger, respectiv aripile cenuşii ale păsărilor pe liniile de înaltă tensiune.