Experimentăm crize tot mai acute generate de capitalism. Producția competitivă de profit ca trăsătură definitorie a sa (Azmanova, 2022) transformă toate interacțiunile sociale. De la competiția între companii, până la competiția între noi ca angajați care trebuie să-și arate în permanență statutul de ”angajabil, ca mame care trebuie să fie „mame bune” aflate în competiție cu alte femei care au născut, ca femei care, firește, trebuie în permanență să fie cât mai zvelte și sănătoase, ca bărbați care trebuie să dovedească în permanență că sunt bărbați. A alerga ca să stai pe loc este noul imperativ care dirijează toate aspectele vieții noastre. Această permanentă goană are darul de a șubrezi echilibrul nostru mental, dar și pe cel al naturii. Poluarea are efecte tot mai dezastruoase în vreme ce risipa și consumul irațional funcționează ca mecanisme compensatorii pentru o viață tot mai nesigură. Militarismul este tot mai accentuat, frica și cheltuielile militare alimentându-se reciproc într-un cerc vicios fără prea mari șanse de-a fi rupt în curând.
Există un sentiment puternic de anxietate legat de viitor și, mai ales, de posibilitatea ca politicienii actuali să ne conducă spre un viitor luminos. Sursa legitimității lor politice este promisiunea de-a ne salva de un dușman periculos – virusul, rușii, imigranții, woke-ismul, musulmanii, naziștii și lista poate continua.
Pe acest fundal apar foarte interesante mișcări contestatare. Din nefericire, stânga privatizată intrată complet în logica producerii discursurilor profitabile ale aplicațiilor elibile este scufundată în teme complet rupte de interesul public. Fragmentată și prinsă în bătălii sectare, stânga este, din nefericire, incapabilă să articuleze un discurs critic coerent, deși ar fi atâta nevoie de unul. Mai mult, combinația progresism cultural (drepturi pentru minorități sexuale) și corporatism (corporațiile sunt mai mult decât fericite să preia bucățele din discursul progresist și să se prezinte ca „incluzive” și „vizionare”) este de natură să erodeze foarte mult din potențialul protestatar al stângii. Compromisul de a accepta susținere din partea corporațiilor, ideea de a susține militarismul și furnizarea de arme Ucrainei, de pildă, sunt tot atâtea motive pentru ca publicul larg să resimtă stânga politică și activistă ca pe facțiuni extrem de elitiste.
Nemulțumirea publicului există și se amplifică pe zi ce trece. Din nefericire, cum spuneam, stânga este prea puțin pregătită să preia acest sentiment și să-l transforme în câștiguri politice. Pe acest fundal, forțe tot mai bizare par să exploateze nemulțumirile publicului larg.
Una dintre acestea este așa-zis-ul „patriotism” sau „anti-globalism”, curent născut și amplificat în Statele Unite ale Americii și transportat prin traduceri și contribuții proprii în spațiul mioritic. Făcând din organizatorul forumului de la Davos, Karl Schwab un soi de lider absolut al întunericului, războinicii anti-globaliști preiau multe teme ale discursului apocaliptic specific cultelor neoprotestante și îl asezonează cu elemente politice. Inserția politicului în religie este explorată de cunoscutul jurnalist Adam Curtis în documentare despre debutul mișcării neoconservatoare americane. În genere, cultele neoprotestante s-au ferit de arena politică întrucât considerau separația stat biserică fundamentul libertății lor religioase și a siguranței de care nu s-au bucurat pe continentul european. Dar, începând cu anii 80, cultele neoprotestante au început să fie tot mai aproape de partidul republican. Reputatul jurnalist Chris Hedges avertizează chiar asupra nașterii unor facțiuni de fasciști creștini neoprotestanți, lucru care, într-o țară în care numărul armelor îl depășește cu mult pe cel al cetățenilor, reprezintă un serios motiv de îngrijorare. (Hedges, 2008).
Elementele preluate din discursul apocaliptic neoprotestant merită să fie trecute în revistă. În primul rând ideea că statul va deveni foarte puternic. E important de menționat că ceea ce e atrăgător pentru o numeroasă parte a publicului este faptul că multe dintre critici sunt legitime. Pe măsură ce situația economică tot mai precară creată de un capitalism predispus la crize și generator de sărăcie și inegalitate se agravează, statele tind să devină tot mai autoritare. Crizele, așa cum arată Naomi Klein, sunt folosite pentru a distruge și mai mult plasa de siguranță socială și a impune și mai agresiv interesele capitaliste (Klein, 2008). Ca atare, faptul că statele sunt tot mai predispuse să șteargă drepturile democratice ale cetățenilor în favoarea unui control tot mai puternic amplificat și eficientizat de progresul tehnologic și instrumentele de supraveghere nu este o iluzie. Iluzia este că există un lord al întunericului care va folosi aceste tehnici pentru a se opune creștinilor adevărați și pentru a institui controlul total asupra unor indivizi care, culmea, vor ca lucrurile să stea exact ca până acum! Cum spuneam, tendințe autoritariste există. De asemenea, există tendința de a folosi tot mai mult instrumentele tehnologice pentru a prelua „materia primă” care sunt datele despre comportamentul nostru și a produce mecanisme avansate de profilare psihologică și control. (Zuboff, 2019)
Ideea de a lupta cu efectele poluării traduse în fenomene meteo extreme echivalează cu a-i atinge cu fierul roșu pe anti-globaliștii noștri viteji. Este unul dintre cele mai nevralgice puncte ale discuției menite să trezească în ei puternice emoții și reacții foarte violente. În vreme ce subliniază în mod corect tendințele statale autoritariste, ornamentele ideatice baroce care însoțesc aceste veridice observații par preluate din cărțile de povești pentru copii. În opinia lor, a vedea efectele poluării în fenomenele meteo extreme este rezultatul unei conspirații la nivel global care urmărește schimbări profunde ale modului nostru de viață. Calea de urmat este ignorarea completă a avertizărilor meteorologilor și lupta pentru libertatea de a ignora aceste sfaturi. Ca într-o scenă preluată din pelicula „Don’t look up”, anti-globaliștii patrioți se opun cu vehemență ideii de a lupta cu poluarea. Ca de obicei, un sâmbure de adevăr există în observațiile lor.
Nu, nu suntem egali în răul pe care îl producem naturii. Degeaba ne suim pe bicicleta și începem să urlăm furioși la șoferi. Acei șoferi reprezintă răul cel mai mic și, culmea, ei sunt prezentați ca cei mai mari și mai periculoși inamici ai poporului. Orice, absolut orice în afara lucrurilor care ar leza interesele corporatiste este propus drept cauză a poluării și costurile pentru schimbări cad pe umerii noștri, ai cetățenilor cel mai puțin responsabili pentru acest fenomen. Imaginarul cinematografic chiar prezintă pelicule în care planeta ne ucide pe noi, oamenii, pentru că o amenințăm, sau, dimpotrivă, civilizații extraterestre vin s-o salveze ucigându-ne pe noi. Există chiar militante feministe (Keith, 2009) care promovează ideea de a înceta să mai facem copii pentru a putea salva planeta. Dar încă din anii ‘80 s-a arătat că un cetățean din SUA, de pildă, consumă de 4,5 ori mai mult decât unul din Sudul Global (Korten, 2015, 20). Deci, nu suntem egali în dezastrul pe care îl producem. Armata, de pildă, este o sursă majoră de poluare care nici nu e luată în calcul. Mai mult, Greta Thunberg, fața anti-poluării globale, se întâlnește cu nimeni altul decât Volodymir Zelensky. Partidul Verde german susține războiul din Ucraina, dar suntem încurajați să sărim la gâtul șoferilor. Anti-globaliștii sesizează cu un acut simț critic aceste ipocrizii. Însă, din nou, ornează observațiile veridice cu cele mai fantasmagorice idei. Una dintre ele privește faptul că … nu există efecte climatice ale poluării. Trebuie să folosim în continuare cu turație maximă combustibili fosili, să consumăm în exces și să risipim cât mai mult, pentru că doar „stânga globalistă” ne dorește obedienți și preocupați de mediu. Dar noi nu suntem oi fraiere, noi, în frunte cu lideri vizionari ca Donald Trump, vom continua să ne menținem libertatea de a ignora oamenii de știință și de a nu schimba absolut nimic.
La fel de interesant este modul în care „anti-globaliștii” ar găsi orice pericol mai mare decât derivele capitalismului. Globalismul este, în opinia lor, o doctrină întruchipată de Karl Schwab care dorește să ne șteargă identitățile și tradițiile, să ne depersonalizeze, să ne facă dependenți de monede virtuale care vor fi distribuite de guverne în schimbul conformismului social, să ne controleze în cele mai intime detalii și să ne interzică, în special, să credem în Dumnezeu. Și în Donald Trump. Nu neapărat în această ordine.
Poate cea mai ridicolă dintre tezele anti-globaliste este că elita de la Davos în frunte cu infamul Karl Schwab este… marxistă! Faptul că elitele din Partidul Democrat american par să accepte o serie de drepturi acordate minorităților sexuale, faptul că președintele Biden a ales să întâlnească celebrități de tipul Dylan Mulvaney reprezintă motivele pentru care anti-globaliștii consideră că luptă cu „hidra-neomarxistă”. Să asociezi marxismul cu elitele de la Davos, iată un contorsionism ideatic demn de admirat. Faptul că aceste elite înțeleg pericolul pe care nemulțumirea publicului îl prezintă și se prezintă ca parte din soluție, nu sursă a problemei și propun slogane de tipul „doing well by doing good” (a o duce bine, în timp ce faci bine) (Giridharadas, 2018) e o mișcare foarte abilă de PR care n-ar trebui să le scape „anti-globaliștilor”. După cum nici cuvintele de laudă pe care Karl Schwab le-a adresat înaintea discursului „liderului luminii” Donald Trump n-ar fi trebuit să le scape. În fond, Trump a oferit corporațiilor în 2018 cele mai mari scutiri de taxe din istoria recentă (Bakan, 2020, 12). Totuși, este mai mult decât transparent modul în care feminismul, anti-rasismul sau drepturilor minorităților sexuale sunt instrumentalizate de corporații pentru a-și curăța imaginea. Există chiar termeni ca „pinkwashing” (folosirea drepturilor minorităților sexuale), „femvertising” (folosirea ideii de a oferi putere femeilor în campanii publicitare) care desemnează tocmai această instrumentalizare a temelor progresiste. Interesant în acest sens este și termenul de „imperialism cu caracteristici de justiție socială”, ce ironizează o bizară combinație de militarism cu idei ce țin de progresul grupurilor marginalizate. Dar pentru comentatorii și politicienii de dreapta acestea sunt, se pare, lucruri mult prea complicate. Socialismul e, în mintea lor, ceva fundamental rău, deci trebuie neapărat asociat cu elitele globaliste antiteiste.
Temele comune ale retoricii anti-globaliste privesc fie încercarea migranților de a ne asimila, distrugerea moralității prin drepturi acordate minorităților sexuale, distrugerea ierarhiilor „naturale” care plasează femeile într-o poziție de inferioritate, încercarea de protecție a mediului văzută ca încercare de distrugere a libertății de consum nestingherit.
Pentru mulți dintre acești auto-intitulați „patrioți”, Vladimir Putin este un lider demn de toată admirația. Într-o intervenție recentă, colonelul în retragere Douglas Macgregor, foarte vocal critic al NATO, afirmă că Rusia este o țară fondată pe etnicitate rusească ortodoxă. De asemenea, el spune că unul dintre principalele motive pentru care Rusia se opune NATO este faptul că nu dorește să adopte politica migraționistă vestică! Sigur, este foarte departe de realitate. În Rusia trăiesc importante minorități tătare și cecene și este una dintre țările diverse religios. Dar în imaginarul anti-globalist, Putin este garantul valorilor conservatoare și a omogenității etnice. E drept, Macgregor identifică multe dintre cauzele economice ale conflictului, însă rămâne obsedat de migranți și de așa-zisele tendințe integraționiste ale acestora.
Funcția anti-globalismului este una extrem de clară: trebuie să devieze nemulțumirile publicului către ținte false – migranții, woke-ismul, drepturile minorităților sexuale, cultura anulării, distrugerea tradițiilor prezentând în același timp soluții magice – Donald Trump – la probleme grele și complicate. Succesul unor asemenea discursuri are două cauze majore.
În primul rând faptul că discursul oficial este tot mai îndepărtat de teme pe care le consideră din start „conspiraționiste” sau „populiste”. Teme grele ca suveranitatea națională într-o lume interconectată economic și dominată de elite financiare, autonomia și dreptul la autoreglementare al țărilor aflate într-o permanentă competiție pe piața globală și silite să se vândă ca imagine și ca loc propice pentru investitori, lupta cu corporații care pot târî țara în procese costisitoare – toate acestea sunt considerate probleme tranșate. România e parte a unui sistem de alianțe militare pe care nu trebuie să le critice, România e parte a unei uniuni politice care trebuie, la rândul ei, să se afle în afara criticii, România este într-o poziție de țară săracă periferică exclusiv din pricina politicienilor. Trăim în cea mai bună lume posibilă, nu e nimic în neregulă cu sistemul capitalist sau cu sistemul militaro-politic internațional. Pentru o parte a publicului și pentru elite, totul e perfect, și responsabile pentru probleme sunt fie „propaganda” (ce vine mereu dintr-o singură direcție) sau „populismul conservator”. Dar pentru o mare majoritate e de vină „globalismul neomarxist” cu care „patrioții” promit să lupte.
În al doilea rând, succesul discursului „anti-globalist” care preia nu odată teme legitime și observații veridice, este legat de incapacitatea stângii de a articula discursuri cât mai accesibile, de a se distanța de elitismul academic și a vorbi omului de rând înțelegând că unii dintre cei mai feroce conservatori sunt, de multe ori, chiar oamenii săraci și oprimați. A judeca „corectitudinea” unei persoane prin prisma ultimei arome de progresism ce răzbate din cuptorul academic este extrem de păgubos. Stânga trebuie să învețe să vorbească omului simplu, așa cum e el. De prea multe ori, din nefericire, marea masă a clasei muncitoare este misogină, primitivă, săracă, xenofobă și violentă. E așa din pricina circumstanțelor, să nu uităm asta niciodată. Dar, un intelectual de stânga trebuie să vorbească muncitorilor reali, nu celor ideali. Aceia nu există decât cel mult în capul lui.
Asta ar însemna însă în primul rând abandonarea luptei pentru granturi și finanțări și lucrul la firul ierbii cu oameni care nu sunt „publicul țintă” sau „beneficiarii” unui proiect. Revoluția nu se face prin proiecte și nici prin firimiturile pe care elitele corporatiste le aruncă pentru a menține, de fapt, status quo-ul. Dar azi pentru omul de stânga cel mai grav lucru e să te aliezi cu biserica. Dacă te aliezi cu corporația să cerșești bani de la elitele financiare e ceva normal, deși, în realitate, e la fel de grav.
Este o alegere crucială dacă stânga va continua să se alăture elitei și să rămână deconectată de public sau dacă va fi capabilă să articuleze un discurs coerent care să capteze imaginația publicului.
Până atunci, anti-globalismul patriotard va ocupa nestingherit scena și va contribui la menținerea sistemului prin inventarea de dușmani fantasmagorici și de lideri providențiali. Asta pentru că, nu este încă nimeni care să pună întrebări simple: care e problema cu migranții dacă nu sărăcia? Dacă ar veni ca filantropi gata să ajute la rezolvarea problemelor societății noastre, ne-ar mai deranja prezența lor? Dacă ar veni ca persoane înstărite și chiar potente financiar am mai avea o problemă? Cine beneficiază și cine îi aduce? Sunt de vină ei sau cei ce-i aduc ca să îi exploateze? Cine a contribuit la precarizarea țărilor lor de origine prin finanțarea de operațiuni militare, schimbări de lideri democratic aleși, încurajarea de facțiuni rivale și conflicte interne? Pentru a pune asemenea întrebări stânga trebuie să iasă din locul călduț al aplicațiilor și să îndrăznească să-și critice tocmai finanțatorii. Niciodată în istorie nu am avut o stângă atât de puternic domesticită și integrată în circuitul capitalist motiv pentru care, în absența unui discurs cu adevărat radical anti-globaliștii câștigă tot mai mult teren.
Bakan, J. (2020). The New Corporation: How „Good” Corporations Are Bad for Democracy. Knopf Doubleday Publishing Group.
Giridharadas, A. (2018). Winners Take All: The Elite Charade of Changing the World. Alfred A. Knopf.
Hedges, C. (2008). American Fascists: The Christian Right and the War on America. Free Press.
Keith, L. (2009). The Vegetarian Myth: Food, Justice, and Sustainability. Flashpoint Press.
Klein, N. (2008). The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism. Picador.
Korten, D. C. (2015). When Corporations Rule the World. Berrett-Koehler Publishers.
Zuboff, S. (2019). The Age of Surveillance Capitalism: The Fight for a Human Future at the New Frontier of Power. PublicAffairs.
Articol apărut inițial în revista Anthropos și disponibil aici.
Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).
