Cazul preotului Visarion Alexa

relativizări morale într-un editorial HotNews

Mediatizatul preot Visarion Alexa este cercetat de câteva zile pentru agresiune sexuală contra unei enoriașe. Știm încă puține lucruri certe, iar trimiterea în instanță și mai ales verdictul sunt încă departe. Într-o reacție ”la cald”, antropologul Mirel Bănică sugerează o serie de circumstanțe atenuante – nu scuză direct actul reprobabil, ci îl relativizează la modul implicit, prin contextualizări sofiste și analogii cusute cu ață albă.

Marți, 20 septembrie, dl Mirel Bănică publică un editorial pe site-ul de știri Hotnews, cu un subtitlu prezumțios: ”cazul preotului Visarion Alexa și religia în lumea contemporană”. După ce afirmă că ”Biserica este obligată să judece atent astfel de derapaje” și că trebuie să lăsăm justiția (inclusiv pe cea divină) ”să lucreze”, dl Bănică, specialist în sociologia și antropologia religiilor, construiește o serie de argumente care, în esență, minimalizează și relativizează (la modul implicit) gravitatea prezumtivei agresiuni sexuale săvârșite în interiorul bisericii.

O primă parte a editorialului ne spune că relația preot-enoriaș e una extrem de delicată, în care ”ispita” poate apărea oricând, la fel ca într-o relație psihoterapeutică, în care psihanalistul se îndrăgostește de pacienta sa... A doua parte se referă la ”cancan”-ul creat în jurul acestui caz: jurnaliștii vânează clickuri și sunt însetați de scandal, iar masele au nevoie de un ”consum sacral”, de sacrificarea simbolică a preotului. Cazul ar fi hiperdimensionat de media, căci ”în urmă cu 30-40 de ani (…) astfel de istorii triste pentru toți cei implicați, dar mereu repetabile, s-ar fi stins acolo unde ar fi apărut”, observă dl Bănică.

Să afirmi că un astfel de abuz este ”mereu repetabil” și că media însetată de scandaluri sexuale exagerează dimensiunile cazului (în loc să lasă lucrurile să se ”stingă”) sugerează o ”normalizare” a abuzurilor/agresiunilor sexuale în biserică – s-a întâmplat, se va mai întâmpla inevitabil, chiar e nevoie de atâta tam-tam? Argumentele dlui Bănică trimit, în această parte secundă a editorialului, către contexte ”macro” (violență și sacru, secularizare, mediatizare excesivă): avem un val de fenomene social-cultural-mediatice care au supradimensionat cazul în speță; fără secularizare, fără hipermediatizarea deșănțată, cazul s-ar fi ”stins” și n-am mai avea acum despre ce vorbi. Implicit, ni se spune că acest caz este irelevant, minor. 

Revin la prima parte a editorialului de pe Hotnews, care implică, de asemenea, o normalizare a abuzului sexual/de putere. Argumentul dlui Bănică: relația duhovnicească e precum raportul dintre psihoterapeut și pacient. Este un proces ”foarte întâlnit de anulare a voinței, ajungându-se până la mecanisme de transfer afectiv între «psy» și pacient, duhovnic și penitent.” Editorialistul ne amintește cum Jung a fost ”ani de zile amantul unei paciente, Sabina Spielrein”, contrar eticii profesionale. Și atunci, dacă terapeuții cad în capcana ”idilelor de divan”, de ce nu i-am înțelege și pe duhovnici? - ”Preoții nu?”, se întreabă retoric editorialistul. Pentru ca mai apoi să ne amintească: ”oamenii Bisericii sunt… oameni, alcătuiri de carne, oase și dorințe mai mult sau mai puțin reprimate, la fel ca cei care-i judecă”. Frapează aceeași tendință normalizatoare – preoții sunt, și ei, oameni și, de fapt, în acest scandal mediatic/public, noi suntem cei ce greșim, pentru că ”avem așteptări atât de mari”, îi idealizăm și punem o ”presiune etică uriașă” asupra lor.

Cauționarea prezumtivei agresiuni sexuale a preotului Visarion Alexa se bazează de fapt pe niște neînțelegeri și false analogii dintre preoție și psihoterapie. În relația psihoterapeut-pacient, nu este deloc frecventă (așa cum susține dl Bănică) ”anularea voinței” pacientului (nici chiar în hipnoterapie, ca să luăm un caz extrem) – psihoterapia înseamnă o întâlnire a două voințe distincte, o încredere reciprocă, un ”contract” matur, cu limite clare. Apoi, raportul de putere nu e atât de dezechilibrat ca în relația credincios-duhovnic. Ca să nu mai spunem că terapeutul nu culpabilizează și nici nu dă sfaturi/direcții de viață. În plus, ca să revenim la exemplul dlui Bănică, Jung a fost, ce-i drept, ”amantul” Sabinei Spielrein, dar idila lor a fost scurtă (în intervalul 1908-1910, cu lungi întreruperi), și nu ”ani de zile”. Apoi relația amoroasă a avut loc cu o fostă pacientă – Jung o tratase pe Spielrein în clinică în 1904-1905. În perioada relației romantice, Spielrein era deja studentă la medicină (nu mai era pacientă), iar relația a fost consensuală și în afara cabinetului. Această relație extraconjugală, deloc scuzabilă, a fost totuși consensuală (nu abuzivă, nu în cadrul unui raport de putere fizică și simbolică) și a avut loc în afara cadrului profesional-clinic, la trei ani după tratamentul psihiatric. De aceea, analogia dintre idila Jung-Spielrein cu relația abuzivă duhovnic-enoriașă este fără temei.

Diferențele dintre duhovnic și terapeut sunt numeroase, dar aș insista doar pe încă o nuanță importantă: terapeutul învață în anii săi de formare să gestioneze curenții erotici care se pot naște în cabinet (și se vor naște inevitabil); și, mai mult, învață să vorbească deschis despre asta și să folosească aceste tensiuni erotice (cărora nu li se dă curs), pentru a-și ajuta pacientul/pacienta să se înțeleagă mai bine. Da, suntem toți făcuți din carne și dorințe, doar că preoții le spun ”ispite” și tind uneori să le raționalizeze și să le proiecteze. Pe când terapeuții încearcă să înțeleagă sursa acestor ”ispite” (care este inter- și intra-psihică, deci nu se trage de la Diavol) și să le aducă în discuție, pentru a ajuta la maturizarea afectivă a pacientului/pacientei.

În concluzie: dl Bănică minimalizează și chiar normalizează (implicit, prin argumente pe care nu le duce până la ultimele consecințe) un gest abuziv/imoral, apelând la două tipuri de justificări. În plan ”micro” (psihologic), aflăm că toți suntem făcuți din carne, deci toți putem fi oricând ispitiți. În plan ”macro” (sociologic), masele au nevoie de un ”consum sacral”, vor o lapidare mediatică, întregul scandal fiind doar un efect al ”mersului triumfător al secularizării”. Dl Bănică evită abil orice judecată de valoare explicită asupra cazului în speță, sperând într-o ”dreaptă judecată”. Cât despre nedumeririle sau imputările morale care vin dinspre media și ”mase”, acestea sunt irelevante, nu reprezintă, pentru dânsul, decât un cancan ieftin și trivial, așa cum sugerează (ironic) și titlul editorialului: ”Dunărea, lira și Tanti Elvira”.

Victor Popescu, fost jurnalist (Cotidianul, Radio România Cultural), are un doctorat în filosofia valorilor și s-a specializat în etica mass-media.