Ce este discursul conservator ?

Analiza retoricii conservatoare. Două texte

Feb 16, 2024

Autor: Dan Ungureanu

Discursul conservator despre societate l-am regăsit într-o postare a istoricului Cătălin Borangic din 2 februarie 2024. Conservatorism obryzon, cum ar spune însuși Cătălin Borangic.

„Muzica a fost desacralizată prin sufocarea spațiului cu muzică.La orice oră, oricîtă, de orice fel, oriunde.Chiar și în biserici rulează în boxe cîntece la nesfîrșit, într-un soi de surdină care se interpune între Om și Divinitate ca un perete sonor. Nu este de mirare că muzica nu mai vibrează la unison cu sufletul atunci cînd se regăsesc. Pentru că nu mai este nici o regăsire, nici un dor, nici un fel de sărbătoare.

Hrana a fost desacralizată. Prin abundență, prin eliminarea ritualurilor. Nu trebuie să faci nimic. Vine gata pregătită, caldă, porționată. Nu trebuie decît să mănînci și faci asta absent, cu ochii pe telefon. Chiar și pîinea nu mai are nimic din aura ei sacră și ancestrală. Este golită de tot ce o făcea gustoasă și, oricum, vine gata feliată, ca să nu te ostenești cumva, să nu te tai la degete, să nu o frîngi, împărțind-o mesenilor. Trebuie doar să o mesteci docil.

Sexul a fost desacralizat. Prin intoxicare cu sex, prin ieftinirea pînă la derizoriu. Nu mai trebuie să faci curte, nu mai trebuie să faci ochi dulci, nu mai este necesară nici o etapă. Trebuie doar să pui o poză cu tine undeva, șurubărită puțin și, eventual, să oftezi. Locul este atît de plin de tîrfe, de golani, de singuratici gata se se arunce în orice hău că nu ai cum să nu dormi cu careva seara asta decît dacă ești sociopat sadea. /.../

Dansul s-a desacralizat. Cine mai dansează acum tandru? Unde și cine mai merge la dans pentru a-și arăta priceperea, calitățile fizice, rezistența sau dorința exuberantă de a face parte dintr-o horă? Hora nu este un gest primitiv, specific țărănimii, hora a fost sacralizarea comuniunii, a legăturilor dintre indivizi. A fost, cel mult, înlocuită cu Dansul pinguinului, iar, la nivel individual, cu mișcări din cur, buric și scuturat țîțele.

Lectura s-a desacralizat. Cartea este desuetă și se vinde oricum scump și greu, tot mai greu. Locul i-a fost luat de tiktokăreală superficială și texte scurte și imbecile, care nu te obligă la nimic. În special te ajută să nu-ți pui întrebări, să nu aprofundezi și, desigur, să nu suferi vreo aliniere de neuroni.

Scrisul s-a desacralizat. Oricum scrisul era mare consumator de energie și timp. Acum a fost înlocuit cu iconuri și memeuri care spun în locul tău ce stare ai, ce crezi că vrei să zici. S-a renunțat, inclusiv în documente oficiale, la punctuație, la diacritice. /.../ Nici vorbă de lexic, ortografie, vocabular și alte prostii ale dinozaurilor. Iar la școală, eseurile și temele sunt livrate la caserolă de IA, chestie la rîndul ei incapabilă de emoții, de sentimente, de gînduri, reflecții, proiecții, poezie și, implicit, umanitate, dar cu care se rezonează tot mai bine.”

Există zeci de texte conservatoare – de la Alan Bloom, The Closing of the American Mind. A. O. Hirschfeld a consacrat o carte întreagă retoricii conservatoare – fiindcă e o simplă retorică - The Rhetoric of Reaction: Perversity, Futility, Jeopardy.

O să analizăm pe rînd componentele retoricii conservatoare, folosindu-ne de acest text pur :

Muzica a fost desacralizată prin sufocarea spațiului cu muzică.

La orice oră, oricîtă, de orice fel, oriunde.

Chiar și în biserici rulează în boxe cîntece la nesfîrșit, într-un soi de surdină care se interpune între Om și Divinitate ca un perete sonor.

Nu este de mirare că muzica nu mai vibrează la unison cu sufletul atunci cînd se regăsesc. Pentru că nu mai este nici o regăsire, nici un dor, nici un fel de sărbătoare.

Asta este. E un efect al tehnicii. Avem tehnica de a reproduce și de a păstra muzica.
Dar nimeni nu împiedică pe nimeni să cînte cînd vrea și unde vrea.
În timpul pandemiei, cînd oamenii au fost închiși în case, italienii au ieșit pe balcoane și au cîntat împreună, de la distanță. Oamenii cîntă.

Despre muzica din boxele de la biserici nu știu ce să zic, unora le place, altora nu.

Sărbătorile au fost desacralizate. Prin mulțimea lor, prin comercialul care le acoperă ca o peliculă sulfuros-strălucitoare. Pășești dintr-una în alta ca pe niște pietre din caldarîm. Nu-ți trezește nici una vreo emoție. Nici măcar alea mari, împărătești.
Mof. De la Cătălin Borangic, istoric, te așteptai să știe că tot secolul XVIII și XIX sînt laice în Europa : Iluminismul, libertinismul sînt anti-religioase. Împărații ruși și nobilimea rusă de la începutul secolului XIX sînt hedoniști, libertini și cartofori, religia e ținută la distanță. Mujicii nu pot deveni preoți, boierii nu își doresc : preoții din Rusia țaristă sînt o castă închisă, ”leviți” în vocabularul istoricilor religiei. Populația rusă în secolul XIX e complet indiferentă la religie. Radișcev, în Călătorie de la Sankt Petersburg la Moscova, arată că la sfîrșitul sec. 18 țăranii nu mergeau duminica la liturghie, ci își arau pămînturile.

Secolul XIX e secolul secularizărilor.

Prosperitatea nu e rea în sine. Ne desparte doar o generație de penuria anilor 1980. Consumerismul în România e la începuturile sale. Despre ce și cît consumă românii există sondaje numeroase.

20 % dintre românii care au nevoie de dentist nu își permit să meargă la dentist, de pildă.

Există o antropologie a alimentației, hectare de studii de-a lungul a două secole. A expedia problema simbolicii mîncării în cinci rînduri e superficial.

Sînt studii numeroase despre ce mîncau românii în secolul XIX - Gheorghe Crăiniceanu, „Igiena țeranului român”, 1896. Românii mîncau puțin, rău, mai ales mămăligă ; consumul monoton de mămăligă ducea la deficiența de vitamina B3, care ducea la pelagră. Românii mîncau prost în secolul XIX : iar pîinea nu avea pe atunci nici o aură sacră și ancestrală, țăranii preferau mămăliga pîinii. Scrie acolo, în cărți.
Nu îmi pare rău că mîncare e abundentă. Am trecut prin anii 1980-1989 cu sărăcia de atunci, și nu le duc dorul. Cei mai bătrîni își aduc aminte foamea sau penuria din anii 1941-1960 și cartelele.

Sexul, în secolul XIX, era subiect tabu. Femeilor nu trebuia să le placă. Abia psihanaliza și Freud au eliberat discuția despre subiect. În secolul XIX, fata era căsătorită de părinți ; socrii ei se tîrguiau aprig pentru zestre. Situația se prelungește pînă în 1945.La 1900, ofițerii se puteau însura doar cu autorizație de căsătorie, și doar cu o fată care avea o rentă de 2500 lei (725 grame aur pur, 43 mii euro anual). În perioada interbelică, o femeie din 20 din mediul rural avea sifilis (și devenea sterilă) infectată fiind de soțul care aducea sifilisul din serviciul militar.

Asta este. Oamenii dansează altfel. Nu mai sînt hore la sat de prin anii 1950. Asta este. Oamenii mai joacă pe la nunți.

Asta este.

Analfabetismul era de trei sferturi din populație în 1900 și de jumătate din populație în 1941. Era enorm. În Teleormanul lui Moromete, care citea ziarul în poiana lui Iocan, jumătate nu știau carte (și probabil un procent mai mare în mediul rural).

Sensurile exacte, subtilitățile dispar pe rînd, înlocuite de anglicisme inodore și iconografie prefabricată. Nici vorbă de lexic, ortografie, vocabular și alte prostii ale dinozaurilor. Iar la școală, eseurile și temele sunt livrate la caserolă de IA, chestie la rîndul ei incapabilă de emoții, de sentimente, de gînduri, reflecții, proiecții, poezie și, implicit, umanitate, dar cu care se rezonează tot mai bine. ”

E minunat că sîntem conectați la lumea occidentală. Învățam engleză pînă în 1989, îmi plăcea, am învățat bine ; dar, pe atunci, era un simplu exercițiu academic, pentru citit cărți. Nu-ți puteai închipui că vei ajunge vreodată în Anglia sau SUA, ori să vorbești engleză cu occidentali. Inteligența artificială o să-și găsească, în timp, rosturile ei alături de prostia naturală.

E minunat că avem Internet, Facebook, Wikipedia, ChatGPT și Netflix. Citește lumea mai puțin ? În 1988 aveam cărți puține și cenzurate și o televiziune de propagandă a dictaturii. În 2024 avem acces la zeci de posturi TV străine și naționale și locale, ziare numeroase la un click distanță, filme acasă. Citim mai puține romane de Nicolae Breban și Bedros Horasangian fiindcă, well, mai avem și alte surse de informare.

Că școala decade știm cu toții. Eu, personal, ca profesor, o văd de aproape.

Dar asta e din cauza faptului că 1) școala nu mai e un ascensor social cum era între anii 1960-1980, cînd te ducea de la sat la oraș, de la cîmp la fabrică, sau la facultate, cînd copiii de țărani deveneau medici, profesori, ingineri. 2) Cei mai buni elevi și studenți pleacă în străinătate : cei mai buni 1 % dintre absolvenții de liceu, cam 5000, preferă să studieze în străinătate. În România nu există meritocrație.

Al doilea caz

Andrei Pleșu, Note, stări, zile, în Dilema Veche nr. 1034 din 1 februarie 2024

https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/note-stari-zile-2336292.html

”27 ianuarie 2024

Într-un dosar cu documente și însemnări vechi, găsesc un fragment din declarația președintelui Abraham Lincoln la Congresul American din 1860. Îl reproduc cu admirativă uimire și îl dedic, de Anul Nou, guvernelor noastre de ieri, de azi, de mîine:

„– Nu se poate obține prosperitatea descurajînd economisirea.

– Nu se poate da putere celui slab șubrezindu-l pe cel puternic.

– Nu poți ajuta angajatul demolîndu-l pe angajator.

– Nu se poate consolida fraternitatea dintre oameni încurajînd lupta de clasă.

– Nu-l poți ajuta pe cel sărac subminîndu-l pe cel bogat.

– Nu veți scăpa de necazuri cheltuind mai mult decît cîștigați.

– Nu se pot consolida caracterul și curajul descurajînd inițiativa și spiritul de independență.

– Nu-i veți ajuta cu adevărat pe oameni făcînd mereu pentru ei ceea ce ar putea și ar trebui să facă ei înșiși.”

Trăsăturile retoricii conservatoare

Discursul conservator e unul complet anistoric (cînd, exact, în ce an ?) fără context geografic (în ce țară, mai exact ?) și fără context politic, și social (la țară sau la oraș ?) fără context tehnologic.

Cătălin Borangic se plînge pe Facebook de adolescenții care folosesc TikTok. Întocmai cum bătrînii scribi babilonieni învățați cu tăblițele de lut se plîngeau de tineretul hipster care scria cu calamul pe papirus. Discursul conservator e complet lipsit de cifre și date : ani, sume, populații, procente.

Andrei Pleșu:

„– Nu se poate obține prosperitatea descurajînd economisirea.

– Nu se poate da putere celui slab șubrezindu-l pe cel puternic.

– Nu poți ajuta angajatul demolîndu-l pe angajator.

– Nu se poate consolida fraternitatea dintre oameni încurajînd lupta de clasă.

– Nu-l poți ajuta pe cel sărac subminîndu-l pe cel bogat.

– Nu veți scăpa de necazuri cheltuind mai mult decît cîștigați.”

Toate frazele citate de Andrei Pleșu suferă de efectul Forer - fenomen psihologic obișnuit, prin care oamenii consideră că o frază vagă (despre personalitatea lor, despre economie, despre societate) descrie foarte precis situația (personalității lor, a economiei, a societății) și pune punctul pe i.

Cine ”descurajează economisirea” ? Nu o descurajează nimeni. La venituri constante date, oamenii consumă mai mult în funcție de cum prevăd că, în viitor, vor avea venituri mai mari, egale sau mai mici (crește șomajul !) sau vor avea cheltuieli mai mari (naște soția, tatăl pensionar a făcut Alzheimer și are nevoie de sprijin permanent) sau vor avea cheltuieli mai mici (băiatul a plecat la facultate, s-a angajat).

În plus, economia unei țări, macroeconomia, nu funcționează după aceleași principii ca economia unei familii.

Cum ”se poate obține prosperitate” ? Asta chiar nu știe nimeni. Development studies și maculaturile lui Darren Acemoglu încearcă, de multă vreme, să explice de ce unele societăți devin prospere, iar altele rămîn sărace. Obiectiv nu știm. Dacă am ști, țările sărace ar deveni bogate.

” – Nu se poate da putere celui slab șubrezindu-l pe cel puternic.
– Nu poți ajuta angajatul demolîndu-l pe angajator.
– Nu se poate consolida fraternitatea dintre oameni încurajînd lupta de clasă.
– Nu-l poți ajuta pe cel sărac subminîndu-l pe cel bogat.”

Aceste patru fraze de mai sus sînt puerile. În teoria argumentării, frazele de acest tip se numesc false dileme, și sînt erori de argumentare.

Fiecare societate este 1) un sistem de distribuție al veniturilor și prestigiului, are 2) o clasă care deține venituri și prestigiu și una care nu are nici venituri nici prestigiu și 3) un sistem mediatic, educațional și religios care justifică establishmentul, și vomită prin televiziune, presă, universități ideea că trăim în cea mai justă și echitabilă societate cu putință.

Ideologia societății este ideologia clasei hegemonice.

Frazele lui Pleșu (or fi din Abraham Lincoln ?) sînt doar o parafrază a ideii „societatea noastră e cea mai bună și mai dreaptă cu putință. Cei care sînt puternici, sînt pe drept puternici. Cei care sînt slabi, pe drept sînt slabi”. „Nu se poate consolida fraternitatea dintre oameni încurajînd lupta de clasă” – e foarte adevărat ; dar poate noi nu ne dorim nici o fraternitate cu cei o mie de oameni care dețin tot ce e de deținut în România – fabrici, bănci, comerț, partide.

De la un nivel de inegalitate în sus, populația își pierde interesul în alegeri. În România, participarea a scăzut de la 70 % în 2000 la 30 % în 2020. E o scădere foarte mare. Aproape jumătate dintre români, 40 %, simt că politicienii nu mai îi reprezintă. Alianța PSD-PNL care se află la putere face orice vot inutil : e o alianță stînga-dreapta, care nu duce țara în nici o direcție ideologică, o alianță care golește de sens orice militantism, orice mesaj politic, orice ideologie, orice platformă.

Unde am mai citit frazele astea : „ – Nu se poate da putere celui slab șubrezindu-l pe cel puternic. /.../ Nu se poate consolida fraternitatea dintre oameni încurajînd lupta de clasă”. Le-am mai citit undeva.. Ah, în Pobedonosțev, „Cugetările unui om de stat rus”, 1896.

Conservatorismul nu are istorie

Paradoxul fundamental al conservatorismului e că el nu are istorie. Conservatorii de azi s-ar jena masiv să citeze din Joseph de Maistre. Nici un conservator de azi nu îl mai citează pe Pobedonosțev, care laudă autocrația țaristă și disprețuiește democrația, libertatea cuvîntului și alfabetizarea generală.

Mesajul conservatorilor se schimbă mereu : au lăudat monarhia absolută atunci cînd se năștea ideea de monarhie constituțională, au susținut votul cenzitar cînd primii radicali cereau votul universal, au susținut votul pentru bărbați atunci cînd femeile au cerut dreptul să voteze. Conservatorii au susținut sclavia atunci cînd și-au ridicat vocea primii militanți anti-sclavagiști. Conservatorii își repudiază trecutul. Nici Andrei Pleșu, nici Cătălin Borangic nu îl menționează pe colonelul Lăcusteanu și amintirile sale de la 1848 – primul conservator român.

Conservatorii își repudiază clasicii și îi trec sub tăcere.

Iată ce părere are Edmund Burke, marele clasic al conservatorilor, despre democrație și alegeri (Opere, vol. IV, p. 4 :

” /.../ E un proiect hidos și demolator a încredinţa cele mai înalte puteri ale statului pe mîna unor hingheri și parlagii, (călăuziţi de chibzuinţa unor avocaţi cîrciobari şi de samsari jidani, îndemnaţi de tîrfe de mahala şi peştii lor, de birtaşi, geambaşi și gunoieri) " . ”/.../ the project of turning a great empire into a vestry, /.../ is senseless and absurd, in any mode, or with any qualifications. I can never be convinced, that the scheme of placing the highest powers of the state in churchwardens and constables, and other such officers, guided by the prudence of litigious attornies and Jew brokers, and set in action by shameless women of the lowest condition, by keepers of hotels, taverns, and brothels, by pert apprentices, by clerks, shop-boys, hair-dressers, fidlers, and dancers on the stage /.../ can never be put into any shape, that must not be both disgraceful and destructive”.

Această frază cuprinde în sine toată gîndirea politică a conservatorismului de la 1791.

Caragiale și-a bătut deja joc de această falsă opoziție în O cronică de Crăciun :

„În pustiul lumii mari” este istoria unui băiat de la țară, care, după ce face studii înalte, la noi şi-n Europa, ajunge profesor în mare vază la Bucureşti. Suflet curat, plin de avînt, de iluziuni şi de ideal, ca orice copil sănătos din popor, caută în lumea mare, unde este introdus de un coleg sceptic – lume putredă de corupție un suflet, să-l înțeleagă....... În zadar !... Măşti pe obrazuri; în inimi, perfidie ! fard şi minciună! chloroză şi parfum ! putrigai în poleială !
Dezgustat de acest pustiu, se duce-n vacanța mare acasă, la țară, de unde a plecat aşa de demult. Acolo, i se redeşteaptă toate amintirile sfintei copilării : i le povestesc cu drag şi pe rînd, fiecare cu glasu-i particular, căsuţa părintească, hanul, aria, pătulul, moara, pîrîiaşul, clopotele de la biserică şi de la gîtul vitelor ce se-ntorc seara-n sat; apoi, potecuțele, păduricea, dealul, valea, soarele, luna, stelele, cîntecul pasărilor sălbatice şi domestice; în fine, picăturile de ploaie, adiarea vîntului, miresmele fînețelor ş.cl.
Încîntat de atîtea tainice povestiri, el se-ntălneşte la horă, într-o duminică, cu Neacşa, fată vînjoasă, roşie ca un bujor, şi „nefardată“, care nu ştie franţuzeşte, nici nu dansează bostonul şi cake-walk; dar care vorbeşte o românească pură, plină de farmecul originalității folclorice, şi joacă hora şi bătuta, brîul şi chindia, de dîrdîie pămîntul, pînă dă de mal pe toți flăcăii satului..../.../ ”

Baricada Pacifistă România

Discussion about this post