Din momentul în care războiul din Ucraina a început am văzut o polarizare fără precedent a spațiului media. Nu numai adevărul, dar și umorul și minimul bun simt au căzut pradă retoricii belicoase.
Cred că este cel mai teribil lucru care se putea întâmpla și a arătat câtă nevoie era de un feminism pacifist antimilitarist internaționalist care să poată să opună taberelor pro-Nato și pro-Putin o retorică bazată pe rațiune și cooperare.
Am avut de curând posibilitatea să discut cu un propagandist pro-rus, născut în SUA. El și-a luat de mai puțin de zece ani cetățenia rusă, dar e mai rus ca rușii și țipă pe toate canalele cât de grozav e războiul, ce minunată e armata și ce naiv a fost domnul Putin că n-a lovit mai puternic și mai devreme Ucraina. Da, un domn ca Mark Sleboda, căci despre el este vorba, este echivalentul cântăreților pro-război din vest. Dacă cineva se iluziona că în Rusia domină sentimente pacifiste, e cazul să ne trezim la realitate: războiul a adus în prim plan o serie întreagă de exaltați pro-război de-o toxicitate dublată doar de ticăloșia cu care îi încurajează pe oameni să se ducă să se omoare pentru fix aceleași lucruri pe care le clamează și tabăra adversă: țărișoara, glia scumpă și poporul, și valorile și datinile și scumpul mod de viață, cetatea noastră asediată de hoardele barbare care amenință să ne sfâșie.
Pentru cercetători va fi un teren fertil să identifice punctele comune ale propagandei pro-război.
Comentariatul online format din „experți de talie internațională”, fie anti sau pro-Rusia, are trăsături tulburător de asemănătoare. Viziunea în alb și negru, ura, descreierarea cu care ar vrea cât mai multă distrugere și sânge, entuziasmul cu care vor să toarne gaz pe foc cu două mâini, înfierarea oricui dorește să termine omorurile. Și răspunsurile identice: a, vrei pace, spune-le alor tăi să se retragă, spune-le rușilor să se retragă, spune-le uranienilor să se predea. Adică obiective total nerealizabile. Dar e bine că țipă când clamează aceste lucruri.
Păi și unde ar fi locul feminismului? Cred că locul și rolul sunt vitale, pentru că, dat fiind pericolul unei confruntări ce riscă să se amplifice, plus pericolul nuclear, e nevoie mai mult decât oricând de cetățeni din toate țările care să militeze pentru pace. Pentru că, dacă vom supraviețui, o vom face în pofida nu datorită exaltaților pro-război care se excită pe toate canalele când e vorba de confruntări militare. Cine nu dorește pacea, e doar un soldat. Real sau de hârtie. Iar cei de hârtie ar fi bine să fie confruntați, împreună, de ambele părți ale baricadei, de oameni raționali care nu se lasă antrenați în inițiative distructive.
Există câteva grupuri pacifiste importante, dar e dramatic că importanța lor a scăzut. În perioada când pericolul nuclear era conștientizat, mișcările pacifiste aveau o anvergură serioasă. Acum însă mișcarea feministă pare completamente înghițită de militarism. Feminism înseamnă că există femei în armata ucraineană și că nu toate fug cu copiii peste graniță. Culmea feminismului, din această perspectivă, ar fi să lase copiii singuri și să ia arma în mână. Așa propagandiștii care stau la căldurică ar simți o minimă consolare pentru angoasa lor de tastatură. Se discuta chiar o inițiativă de a mobiliza toate femeile ucrainene pentru bătălia armată. Din motive misogine, desigur, care ignoră potențialul real al femeilor, s-a renunțat. O mare oportunitate s-a pierdut, iată, ca de atâtea ori, când femeile au fost ignorate. Feminist era să le arunce în linia întâi, după mintea bătucită cu propagandă de război a unora. Mi s-a explicat și mie că un kalașnikov nu cântărește mult. Pot să trag vitejește cu el. Și să omor ruși. Pentru cauză. Și pentru a demonstra că eficiența pe câmpul de luptă nu e determinată de sex care oricum nu există pentru că este atribuit de medici – tot misogini și ei – la naștere. Eu tot stau și mă întreb cum au putut „feministele” să rateze șansa de a milita pentru mobilizarea femeilor ucrainene și trimiterea lor – că doar am aflat că nu e foarte greu un Kalașnikov – în linia întâi!
Adesea pornim de la principii generoase și sfârșim, prin pași mici, dar siguri, cu concluzii șocante. Pornim cu principiile creștine, de pildă, apoi, prin pași mici, dar îndărătnici, aflăm că Dumnezeu vrea ca noi, femeile, să stăm acasă să creștem copii! Pornim cu principii socialiste și aflăm că e bine să avem relații colectiviste poliamoroase (a se citi a accepta infidelitatea partenerului) pentru că așa lovim patriarhatul. Pornim de la principii feministe privind echitatea socială și ajungem la ideea că trebuie să strângem bani să cumpărăm drone de la mult prea progresistul guvern turc partener NATO ca să lovim în rușii misogini. Popoarele care nu au concepții progresiste asupra sexualității merită, desigur, bombardate. Bombardamentul, așa cum s-a văzut și în Afganistan, are un rol nemaipomenit de benefic în propășirea feminismului și progresismului, fiind expresia ultimă a valorilor democratice și răspândirii lor eficiente pe glob.
De partea cealaltă ne imaginăm că vom găsit ruși dornici să ni se alăture, dar e posibil să găsim descreierați pro-război cu specificul lor național. La fel ca ai noștri, în multe privințe. Nu înțeleg de ce ar fi așa de neplauzibil ca dacă la noi au căzut atâtea victime în plasa retoricii belicoase să nu se întâmple la fel și în Rusia? Cum spuneam, am discutat direct cu o asemenea persoană – e drept, foarte posibil să fie plătită bine – care făcea tot posibilul să ignore complet oroarea războiului de dragul de a „umili vestul”. Greu de crezut, dar așa își găsesc liniștea unii oameni – la gândul că ei fac parte dintr-o tabără care a lovit în dușmani. Mi-i și imaginez savurându-și votca și consolându-se cu gândul că, da, desigur, au murit zeci de mii de tineri ruși, dar ce bine că, uite, acuma pot și ei să-și umple existența banală cu fapte de vitejie de pe front. Acolo unde ei n-au fost și nici n-o să meargă, dar de unde își procură satisfacțiile rânjind bucuroși de pe mormanele de cadavre.
Feministele liberale susțin adesea că „sunt mai multe feluri de feminism, toate legitime”. Regret. Singura formă de feminism real este cea care se opune mașinăriei de crimă în masă care este războiul și instituțiilor care o fac posibilă. Da, femeile în armată sunt motiv de mândrie, dar și de real pericol pentru că ele sunt alături de bărbați în instituții care pot deveni cele mai eficiente instrumente de distrugere. Și atunci? Ce feminism e acela care celebrează lupta cot la cot cu bărbații pentru a ucide? De ce nu am milita, pe același principiu, pentru paritate de gen în instituțiile mafiote și, desigur, în conducerea lor? Cum credem că putem realmente să reformăm societatea câtă vreme cerem să fim integrate în aceleași structuri care mențin statu-quo-ul, care susțin ierarhiile, dominația și care își fac un titlu de glorie din uciderea oamenilor? Albena Azmanova a insistat asupra faptului că lupta pentru cote egale de inegalitate a femeilor cu bărbații a adus victorii personale femeilor care au pătruns în instituțiile dominate de bărbați, dar au sfârșit prin a pierde războiul. Cerșind aprobare de la aceleași instituții care mențin societatea pe loc, au obținut egalitate cu bărbații, dar au ajuns să împartă porții egale de exploatare și umilință cu ei într-o societate nedreaptă. Au sfârșit prin a câștiga bătălia personală și a pierde războiul social. Mai mult, au oferit, ieri ca și azi, legitimitate instituțiilor în care s-au luptat să intre. Și vor plăti un preț scump. Pentru că oamenii resping feminismul de acest tip, odată cu nedreptatea socială. Degeaba avem elite care se laudă cu cotele de gen dacă se bazează pe același sistem care produce insecuritate, precaritate, competiție acerbă, inegalitate uriașă și sărăcie lucie. Feminismul, în special cel militarist, este un câine de companie al puterii. Ar trebui să fie un inamic redutabil. Nu cred că femeile trebuie să stea umile la centrul de recrutare ca să obțină legitimarea unor instituții profund anti-umaniste și anti-feministe doar pentru a arăta că, da, desigur, pot și ele să ia kalașnikovul să împuște. A lucra în instituțiile unui sistem nedrept este cel mult o necesitate, nu un motiv de zel progresist.
Comentariatul geopolitic e aproape în întregime dominat de bărbați. Fie că sunt detractori ai Rusiei, fie că sunt admiratori, bărbații domină scena. În afară de Katie Halper, Rhania Khalek sau Abby Martin sunt puține femei care au o voce în acest domeniu. Recent, atât Katie Halper cât și Rania Khalek au invitat persoane membre ale minorităților sexuale, respectiv feministe din Palestina, la microfonul emisiunilor pe care le moderează pentru a atrage atenția asupra unui element prea puțin dezbătut. Dorința de a distruge mișcările pacifiste ce pot apărea în cercurile progresiste a orientat aparatul de securitate către susținerea ideii că popoarele cu care vestul se află în conflict sunt înapoiate și că nu au concepția corectă asupra sexualității umane. De aceea, se spunea adesea că feministele care luptă pentru Palestina, de pildă, sunt ca și cum ar milita puii de găină pentru restaurantul KFC! Că ele ar fi mâncate de vii în Palestina pentru că acolo sunt numai oameni„ răi și mici la minte”. Una dintre invitatele emisiunilor menționate declara că erau blocate toate inițiativele tinerilor progresiști palestinieni de a face campanii de conștientizare în comunitățile lor, tocmai pentru a se menține cât mai vie ideea că poporul lor este unul iremediabil pierdut în materie de toleranță. În plus, s-a discutat adesea despre faptul că inclusiv în Ucraina existau mișcări „progresiste” care se aliau cu extrema dreaptă pentru a susține superioritatea în materie de toleranță față de ruși. Instrumentalizarea cauzelor ce țin de drepturile femeilor, de drepturile comunității LGBT, sunt extrem de importante pe acest teren. În special pentru a arăta superioritatea morală a „părții civilizate și democratice a conflictului” și pentru a descuraja pacifismul.
E drept că și pacifismul poate fi instrumentalizat. Când Germania dorea să împiedice intrarea în război a SUA în primul război mondial a finanțat puternic mișcările pacifiste feminine. Woodrow Wilson câștigase alegerile cu o agendă pacifistă și americanii nu își doreau intrarea într-un război pe care nu îl considerau al lor. În acest context, un amplu război propagandistic avea loc în spatele ușilor, inamicii încercând să exploateze orice vulnerabilitate.
De aceea e nevoie de mișcări feministe pacifiste internaționale care să scape de încercările de cooptare de către taberele beligerante. În plus, pacifismul e prin natura lui mai dificil de instrumentalizat. Cum arătam mai sus, nu e imposibil, dar e mai dificil de folosit. Avem, de pildă, mișcări feministe, mișcări pro LGBT, dar nu avem mișcări pacifiste. Se dau fonduri serioase pentru conștientizare în privința luptei împotriva violenței domestice sau a reducerii discriminării minorităților, dar aproape deloc pentru pace, pentru cooperare, pentru conștientizarea pericolului nuclear. Câte ONG-uri sunt în România care au ca obiect de activitate principal pacea și anti-războiul? Câte fonduri se obțin pentru a lupta împotriva războiului? Există competiții deschise pentru asemenea fonduri? Curios, nu?
Pentru că mișcările și activismul civic au încetat de mult să fie finanțate direct cu sume mici de către membri și simpatizanți. Ele se finanțează concurând pentru sume uriașe de multe ori de la elite. Care elite nu vor dori niciodată schimbări majore care să le amenințe în mod semnificativ interesele. De aceea, ONG-uri pacifiste avem mult prea puține și ele apar doar ca o continuare a tradiției anilor 60 în țările occidentale. Unul dintre cei mai importanți sociologi norvegieni, Johan Galtung, a fost un neobosit promotor al studiilor pentru pace și conflict. Ați auzit oare de master de studii pentru pace? Nu, dar ați auzit de nenumărate studii de securitate unde:
instituțiile de forță sunt glorificate;
nici nu se pune problema să nu acceptăm și chiar să celebrăm războiul;
războiul este aproape adulat și promovat ca factor de progres;
pacea e pentru tâmpiți;
violența e natura umană;
niciodată nu se poate atinge pacea;
oamenii sunt răi și bicisnici și numai naivii militează pentru pace;
trebuie să investim enorm în armament și în apărare în general;
trebuie să fim vigilenți, dușmanul veghează.
Întotdeauna la pătrunderea într-un nou ciclu de studiu se fac analize privind starea de sănătate mintală a viitorilor cursanți. Nu i-aș acuza pe toți profesorii și cursanții studiilor de securitate de probleme de sănătate mintală. Dar sunt absolut convinsă că dacă s-ar face o campanie națională de profilare psihologică serioasă, ar reieși niveluri de suspiciune la limita paranoiei, anxietate ridicată, viziune duală asupra lumii, tendința de proiectare asupra potențialului inamic a propriilor minusuri și probabil multe altele. Și dacă într-o zi Organizația Națiunilor Unite ar extinde această cercetare la nivelul instituțiilor de securitate din toate statele, ar reieși profiluri de personalitate aproape identice.
Pentru propagandiști nu e cazul de osteneală atât de multă. Se pot analiza discursurile. Se va vedea că propagandiștii ruși ca Mark Sleboda parcă a băut, de pildă, cu același pahar cu Lindsay Graham sau viteazul Radu Tudor și virusul belicoșeniei s-a transmis. La fel și ura pentru pacifism și desconsiderarea oricărei încercări de nuanțare a discursului. Și ideea că ei, cu viziunea lor sinistră și întunecată asupra naturii umane, sunt „realiștii”. Să ne ferim de „realismul” lor. Ucide.
Și, dacă e să supraviețuim, trebuie să o facem, cum spuneam, în pofida lor, arătând că orice face războiul, pacea face mai bine. Că nu există decât înfânți în război și că iluzoriile victorii au loc doar în capul lor. Pentru zecile de mii de mame care și-au pierdut copiii, războiul a fost pierdut demult. Și poate pe ele nu le invită nimeni la televizor, dar asta nu înseamnă că n-ar trebui să fie invitate.
Referințe
Azmanova, A. (2016). Empowerment as Surrender: How Women Lost the Battle for Emancipation as They Won Equality and Inclusion. Social Research. https://www.jstor.org/stable/44282212
Acest articol a apărut inițial pe site-ul revistei Anthropos.ro
Este președintă a Institutului de Cercetări Media și Drepturile Omului, conferențiar la Științele Educației, Comunicare și Relații Internaționale, Universitatea Titu Maiorescu și la Comunicare și Relații Publice, SNSPA. Absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001, specializarea comunicare publică) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie.
