Educație și falsă incluziune
Reflecții despre învățământul românesc
Am început acest universitar greu. Am fost martoră la conflicte între studenți și o atitudine cu care nu eram obișnuită. Nivelul de nemulțumire și agresivitate a crescut simțitor. E o tristă confirmare să vezi că ceea ce intuiai de ani de zile nu era doar temerea ta. De ani de zile discut cu colegi care predau în universitar și în preuniversitar despre debandada care domenește în școli, despre conducerile școlilor și facultăților care nu odată fraternizează cu elevii sau studenții agresivi, despre faptul că profesorii sunt singuri și mereu considerați vinovați.
A fost șocul meu când am intrat în învățământ. Mi-a spus o directoare: doamna profesoară, nu avem cum să câștigăm în fața elevului. Elevul câștigă întotdeauna, noi nu putem face nimic! Suntem finanțați pe elev și avem nevoie de ei.
Cum așa? Păi cred că problema are rădăcini vechi. Sigur că nu voi demoniza educația socialistă. Ca investiții, infrastructură, preocupare și organizare era departe de ceea ce vedem acum. Da, era o școală cu enorme probleme. Dar era o școală. Era un punct de referință. Acum avem ceva ce seamănă a școală, dar se îndepărtează pe zi ce trece de acest nume, în ciuda eforturilor multor profesori și elevi serioși.
Una dintre sursele problemei este falsa incluziune. Se discută foarte mult despre faptul că se dorește includerea tuturor elevilor în procesul educațional - ceva minunat, nobil și de lăudat. Dar incluziunea, făcută doar formal, face enorm de mult rău, pentru că doar acoperă problemele și chiar le amplifică.
S-o luăm cu începutul. Prima problemă legată de falsa incluziune a început în vremea lui Ceaușescu. Imperativul de a trece toți elevii, imperativul de a avea promovabilitate 100% la examenul de bacalaureat, incriminarea profesorilor pentru eșecurile elevilor, toate acestea au creat un climat de tipul: scapă cine poate! Sigur că nimic din ceea ce se petrecea atunci în materie de seriozitate, devotament și implicare nu se compară cu ceea ce avem acum. Dar parte din problemă a apărut atunci: să ne prefacem că avem copii de țărani în universități. Păi și cum facem asta? Simplu: facem din portari lectori pe linie de partid ca să dăm bine la final.
O lecție paralelă au dat-o prietenii noștri socialiști polonezi. Am citit și recenzat o lucrare despre organizarea învățămânului sociologic în Europa de Est. Acolo am citit despre o universitate poloneză care și-a propus să aducă în rândul absolvenților de sociologie, copii din medii defavorizate. Discriminare pozitivă, i-am spune azi.
Da, a fost discriminare pozitivă, dar n-a fost ipocrizia și minciuna pe care o vedem azi adesea. Adică? Păi și-au propus să încurajeze elevii din medii defavorizate, dar, înainte ca aceștia să înceapă facultatea, intrau într-un program pregătitor de un an de zile în care, opt ore pe zi, se pregăteau cu profesorii facultății pentru a recupera decalajele față de ceilalți elevi! Păi asta e incluziunea, când te implici, când ajuți, când investești. Nu când îi iei și îi pui în facultate cu penseta, fără să-ți pese o secundă, în mod real și cinstit, de ei. Ceea ce avem acum e o incluziune falsă, o incluziune în care te folosești de minorități, de pildă, în special de romi, ca să dai bine la poza de final.
E o palgă ce se extinde în toate domeniile, această incluziune de formă. Sunt invitată la o conferință. Dar mi se spune că de la Baricada, cooperativa jurnalistică - așa îmi place să o numesc - în care activez, trebuie să vin eu, ca femeie, să nu cumva să fie o masă rotundă numai cu bărbați! O asemenea ipocrizie mai rar. Păi eu sunt acolo un instrument care trebuie să ajute organizatorii să dea bine la poza de final, nu sunt acolo ca să fiu ajutată cinstit și sincer! Adică hai să creăm imaginea incluziunii, nu cumva să facem o masă rotundă despre problemele pe care le întâmpină jurnalistele femei. În loc să ne întrebăm de ce nu sunt femei la masă și să vedem cum să le încurajăm, le punem acolo. Eu numesc asta „feminismul supă” - punem femei și amestecăm! Plantăm femei, romi, persoane LGBT la evenimente și am rezolvat problema.
Așa se întâmplă și cu educația. Dorim să includem elevii, dorim să le oferim șanse. Dar o facem doar pe hârtie fără să ne punem problema că nu există reglementări fără efecte și că dacă nu facem incluziune serioasă și reală, vom include de formă elevi cu probleme și vom exclude elevi sensibili și profesori blânzi din ecuație.
Pentru că nu ne întrebăm: cine plătește prețul incluziunii? Pe nervii și sănătatea cui se face incluziunea? Vrem incluziune sau vrem doar să ne auto -flatăm că facem incluziune? Vrem să ajutăm onest sau vrem doar imaginea incluziunii?
Pentru că dacă vrem să excludem posibilitatea ca elevul să fie dat afară de la ore, să fie exmatriculat sau sancționat, trebuie să ne punem problema cum îl ajutăm corect și serios să se integreze. Ce facem pentru el? Cum ne asigurăm că integrarea lui este reală și nu o minciună?
Integrarea fără investiții, fără profesori de sprijin, fără consilieri, fără metode alternative de disciplinare - de pildă petrecerea câtorva ore la bilbliotecă, implicarea în activități ce țin de curățarea școlii - integrarea se face pe nervii și pe sănătatea profesorilor. Acum profesorii trebuie să fie și psihologi și consilieri și dacă se poate și polițiști. Totul se sparge în capul lor.
Iar ca lucrurile să fie și mai grozate, avem finanțate pe cap de elev. Asta face ca direcțiunea să le cânte în strună, nu odată, elevilor și părinților lor tot mai recalcitranți, ca să nu piardă finanțarea.
Incluziunea de formă e rețeta pentru dezastru. Incluziunea reală înseamnă bani, grijă, implicare, sprijin, consiliere. Or noi, exact ca pe vremea Odiosului, facem doar incluziune de formă, prefăcându-ne că rezolvăm problemele.
Această minciună nu face decât să alunge profesorii devotați de la catedră, să invite părinții cu bani să se coalizeze și să „arunce” copilul cu probleme la altă clasă, unde părinții nu au atâția bani. Ori de câte ori se aude de un copil cu probleme, părinții se coalizează să scape de el. Cine are bani și conexiuni scapă, cine nu, nu. Deci despre ce „incluziune” vorbim?
Ca profesor ești lăsat singur să rezolvi probleme care nu țin de tine, când ar fi atâta nevoie de servicii integrate de consiliere și asistență socială. Dar pentru acestea trebuie investiții. Schimbările legislative în direcția incluziunii nesprijinite de investiții financiare nu fac decât să amplifice problema excluziunii. Am ascultat un interviu cu o celebră activistă romă. Spunea cât de greu i-a fost să beneficieze de locurile pentru romi pentru că nivelul de cunoștințe era diferit față de al colegilor ei. Orice măsură de discriminare pozitivă trebuie însoțită de investiții și suport real pentru ca beneficiarii să se poată bucura de ea.
Paradigma punitivă nu rezolvă nimic. Să spunem că elevii abuzatori sunt exmatriculați. Nici asta nu e o soluție. Unde să meargă? Cum se asigură integrarea?
E timpul să înțelegem că nu putem arunca problema recuperării și incluziunii elevilor cu probleme doar pe umerii profesorilor. E vremea ca finanțarea pentru un elev cu probleme să fie triplă și să ne bazăm pe servicii integrate - consiliere, medicină de familie, asistență socială - în asemenea cazuri. Pentru clasele cu probleme de disciplină e nevoie de profesori de sprijin și de măsuri de disciplinare non-violente - de pildă obligativitatea de a petrece câteva ore la bibliotecă, după ore și obligativitatea părinților de a urma un număr de ședințe de consiliere însoțiți de copil.
Altminteri, iată, ajungem să ne bazăm exclusiv pe poliție să rezolve cazurile de violență în școli. Soluția ONG-istică, ce presupune niște cursuri, niște bani învârtiți de niște privilegiați, este falimentară la rândul ei. În primul rând pentru că ONG-ul va dori ca problema să se perpetueze ca să aibă motive să acceadă fonduri. În al doilea rând, o problemă de o asemenea gravitate nu se poate rezolva decât prin investiții sistematice, constante și pe termen lung din partea statului.
Până atunci, vom avea valuri tot mai mari de frustrare generate de o incluziune ipocrită făcută strict formal și pe nervii și sănătatea oamenilor de la catedră.
Sunt sătulă să aud sfaturi de tipul: taci din gură, dă-le tuturor note și nu-ți fă orele. Poate vă șochez, dar să dăm puțin din casă: s-a ajuns la o glorificare a cinismului și nesimțirii la catedră. Ia uite, amărâta aia, fraiera aia, își ține orele și se implică. Nu mai bine de mine? Sunt detașat, nici nu știu prea bine cine-mi sunt elevii/studenții și trăiesc o sută de ani! Te duci frumușel, citești ziarul, vorbești discuții cu studenții, le dai apoi tuturor note maxime și ieși înfloritor și senin la pensie.
Și, într-un fel, nu e normal? Oamenii tind să se conserve și în jungla pe care am construit-o scapă cine poate și cum poate!
Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În prezent este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, Facultatea de Științele Educației, Comunicare și Relații Internaționale și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.). De asemenea este președinta Institutului pentru Cercetări Media și Drepturile Omului și co-prezentatoare a podcastului „On the Barricades”.