Greva Profesorilor și Măștile Autoritarismului
Greva Profesorilor și Măștile Autoritarismului
- între banalitatea răului și ridicolul normalității -
Greva Profesorilor și Măștile Autoritarismului
- între banalitatea răului și ridicolul normalității -
Zilele acestea, greva din Educație ne reamintește, dacă mai era necesar, profunda criză socială în care se află România. Un act pe cât de banal, pe atât de ridicol. Pentru că într-o lume în care răul a devenit banal, normalitatea nu poate fi altfel decât ridicolă.
Pentru a înțelege protestul profesorilor, trebuie privit și înțeles contextul social. Această grevă ce doreste să rezolve doleanțe legitime este, paradoxal, și calea către divizare. O divizare a clasei din care fac parte, a condiției sociale care îi unește.
Majoritatea se feresc astăzi de termeni precum ‘clasă’, ‘muncitor’, ‘proletar’, ‘conflict de clasă’. Într-atât încât am putea spune că nici nu mai există. Mulți se plâng că nu pot obține un venit pentru un trai decent, la sfârșitul zilei de muncă, însă se feresc să-și asume contradicția socială în care se află și solidarizarea cu ceilalți ca ei. Reeducarea Neoliberală ne-a inoculat dogma conform căreia sărăcia și bogăția sunt vină, respectiv merit, personal. Săracul e sărac din vina lui, iar bogatul e bogat din meritul propriu. Într-atât încât sărăcia nu mai e o stare sau clasă socială permanentizată, ci o stare provizorie, o „tranziție” - ca să folosim unul din cuvintele preferate ale Neoliberalismului ultimilor 30 de ani. Transformată în culpă, sărăcia a devenit o ofensă și declasare socială – săracii sunt leneși, bețivi, nespălați, paraziți. Fără această culpă, toată meritocrația liberală se destramă, iar bogăția nu ar mai fi un merit, ci un privilegiu. Toată ordinea și coerența statului liberal se bazează pe aceasta. Să înțelegi sărăcia ca o clasă înseamnă sfârșitul acestei ordini, pentru că săracul e dușmanul statului, iar statul e dușmanul său. Atât timp cât munca ta nu poate să-ți asigure existența și o viață decentă, legitimitatea autorității statului asupra subiecților săi încetează.
Ce s-ar întâmpla atunci dacă, în mod legitim, protestatarii nu ar cere drepturi doar pentru ei, în indiferență față de ceilalți aflați în aceeași situație socială ca ei?! Ce s-ar întâmpla dacă „săracii” ar acționa solidar, ca o clasă, împotriva unei autorități care nu-i mai reprezintă? Intrăm astfel în dilema – de ce protestele nu se politizează, de ce nu cer demisia autorității, a guvernului, o schimbare politică?
De ce protestele anti-corupție cereau din prima zi, demisii de guvern, pe care le-au și obținut, deci soluții politice, pentru o problemă deloc politică, cum este corupția, iar protestele pentru salarii nu cer demisii de guvern, cu atât mai mult cu cât salarizarea este o problemă politică?! Protestele anti-corupție erau anti-PSD, iar soluția evidentă, pleacă PSD, vin Liberalii. Azi, când Social-Democrații sunt mână în mână cu Liberalii, plecarea acestui cuplu sinistru ar însemna, cel mai probabil, venirea AUR în cercul puterii. O sperietoare ținută cu tam-tam, tocmai pentru a face imposibilă contestarea autorității actualului guvern, o rețetă folosită și de alții, precum în Franța – votați Macron, ca să nu vină Le Pen.
În lipsa altor soluții, captivitatea e totală și cetățenii se pot consola cu o alegere care deja nu le mai aparține. Se spune că pentru a testa dacă trăiești într-o democrație, vezi dacă poți să-i schimbi pe cei la putere... Iar în România nu se mai poate și nici măcar nu se mai speră schimbarea.
Apare astfel o disjuncție între ce se vrea și ce se cere, la nivelul protestelor profesorilor. Pentru că mărirea salariilor, cu atât mai mult la nivelul tuturor categoriilor sociale îndreptățite pentru aceasta, ar însemna în fapt o măsură politică profund de Stânga, dar pe care greviștii o cer și o așteaptă de la un guvern Neoliberal. Și aceasta în timp ce majoritatea românilor votează constant partide neoliberale sau social-democrați de rit liberal, iar să pretinzi sau să inițiezi un partid de Stânga Radicală, în România, este un sacrilegiu politic pe care nimeni nu are curajul să-l imagineze, nici măcar intelectualitatea de Stânga.
Dezvrăjirea liberală
„The smart way to keep people passive and obedient is to strictly limit the spectrum of acceptable opinion, but allow very lively debate within that spectrum — even encourage the more critical and dissident views. That gives people the sense that there's free thinking going on, while all the time the presuppositions of the system are being reinforced by the limits put on the range of the debate.” (Modul inteligent de a menține oamenii pasivi și obedienți este de a limita strict spectrul de opinii acceptabile, dar de a permite o dezbatere foarte vie în cadrul acestui spectru - chiar și de a încuraja opiniile mai critice și mai disidente. Acest lucru le dă oamenilor sentimentul că există o gândire liberă, în timp ce, în permanență, presupozițiile sistemului sunt întărite de limitele impuse asupra temelor de dezbatere.) - Noam Chomsky
În orice ordine statală, există un consens între autoritate și mase. Chiar și o dictatură sau cel mai crunt totalitarism nu pot fi menținute într-o dușmănie generalizată între autoritatea centrală și popor. În Democrația Neoliberală acest consens este pe două nivele. La primul nivel, cel vizibil, autoritatea este exercitată în virtutea jocului electoral.
Democrația liberală funcționează sublim atât timp cât populația alege „ce trebuie” și crede în libertatea sa. Însă în momentul în care autoritatea liberală nu mai confirmă și nu mai este aleasă de cetățeni, masca acestui consens se destramă. Plutocrația liberală care deține majoritatea puterii și averii într-un stat liberal, nu poate pur și simplu ceda puterea în fața unei opțiuni politice care îi contestă privilegiile. În acel moment, orice altceva devine acceptabil pentru menținerea puterii. Ceea ce a fost demonstrat chiar de Nazism. Când guvernele Social-Democrate ale Germaniei interbelice au eșuat să mai ofere soluții și încredere în autoritatea liberală, iar Comuniștii se conturau ca singura alternativă, Liberalismul s-a transformat în Nazism, în consensul general al plutocrației liberale.
Aceasta este și limita Democrației Liberale – puteți alege, atât timp cât alegeți ce trebuie. Fie că se cheamă AUR sau Le Pen, amenințarea sperietorii este întreținută ostentativ pentru a se ști clar ce ne așteaptă dacă respingem autoritatea liberală. Acesta este al doilea consens – „Consensul tăcut”. În această înțelegere tacită, AUR nu este un partid/alternativă, ci aluzia unei amenințări – dincolo de tandemul puterii, se află tot ei, iar dincolo de Masca Autorității, nu se mai află nimic altceva decât Autoritarism. La capătul fiecărui Liberalism se află un Fascism.
Aceste proteste, aplicate în mod legitim și universal pentru toți, nu pot obține altceva decât destrămarea Măștii Consensului Liberal. Oamenii înțeleg că în costume populare și naționalisme nu se află soluții la salarii sau redistribuire, nu se află un partid, ci tot „Ei” și amenințarea ce-i așteaptă dacă cetățenii contestă autoritatea Consensului Liberal. E Sindromul Stockholm aplicat la nivelul unei întregi națiuni.
Poate în alte timpuri, autoritatea liberală ar fi făcut concesii față de cetățeni. Acesta este și sensul Social-Democrației, de a cosmetiza Liberalismul cu măsuri sociale, doar pentru a-l face mai suportabil. Însă un sistem care se bazează pe consumerism continu, pe o planetă cu resurse finite, nu poate avea decât un final previzibil. Poate nu azi, poate nu mâine, dar finalitatea sa e evidentă. Iar pentru România, un stat aflat la capătul inferior al lanțului trofic al liberalismului global, sfârșitul acestor resurse pare să fie deja o problemă de actualitate imediată.
Ne aflăm într-un moment foarte similar celui din interbelic, înainte de izbucnirea războiului mondial. În acest ‘Late Capitalism’, cu resurse finite, Capitalismul nu se mai poate reproduce prin consens social și singura sa evoluție nu poate fi decât în Autoritarism și în ultimă instanță, Fascism. Acesta va fi și deznodământul actualului val de greve dacă se va insista și se va sparge masca consensului liberal tacit. Și nu întâmplător, la fel ca atunci, în interbelic, această transformare a Capitalismului are loc pe ritmuri militare, pregătind un război, față de care acordul nostru este considerat neavenit și nenecesar.
„But how can anyone tell the truth about Fascism, unless he is willing to speak out against capitalism, which brings it forth?”(Dar cum ar putea cineva să spună adevărul despre Fascism dacă nu vrea să vorbească împotriva capitalismului care îi este sursa)
(Bertolt Brecht)
Florin E. Platon
Un profesionist în comunicare politică, activist politic şi suporter al Stângii Europene, al forţelor progresiste şi de stânga din Europa. Fondator al Diem 25 România