Moartea Iluziei

Cum a ucis Venezuela un secol de propagandă

Fotografie generată cu IA

Proiectarea puterii are o componentă vitală: narațiunea.Încă din primul război mondial, pentru că cea mai mare putere militară de atunci, SUA, erau o democrație, s-a insistat enorm pe puterea persuasiunii.

În 1917 Comitetul Pentru informarea Publicului a fost creat pentru a vinde ideea de intervenție armată în Europa publicului american foarte reticent la acea dată. Edward Bernays, cel ce avea să deschidă primul birou de relații publice pe Broadway în 1919, cel ce l-a însoțit pe președintele W. Wilson la conferința de pace de la Paris, a făcut parte din acel comitet. El însuși a declarat într-un interviu că i-a venit ideea biroului de relații publice pentru că, dacă „poți face propagandă în timp de război, sigur poți face propagandă pe timp de pace”. (Adam Curtis, interviu Bernays, documentar ”The Century of the Self”)

De atunci și până azi, SUA au înțeles mai bine decât oricine cât de importantă era propaganda. În primul rând pentru că ea asigura invizibilitatea imperiului. Controlul asupra tipului de informație care pătrundea în istoriografia oficială esre vitală pentru menținerea aparențelor. Extinderea imperială devenea răspândirea democrației, interesul cinic devenea dorința de progres și apărare a intereselor cetățenilor, propaganda informare obiectivă, prezentarea trunchiată a istoriei informație academică trecută prin procesul de dublă recenzie în orb. (Immerwahr, 2019)

În recent publicata lucrare ”Who Paid the Piper of Western Marxism”, Gabriel Rockhill arată cum anume întreaga ingelighenție de stânga americană a fost modelată, infiltrată direct, susținută financiar indirect de instituțiile discrete ale guvernului (Rockhill 2025). Este o detaliere binevenită pentru descrierea stângii compatibile cu capitalismul, a stângii „respectabile”, acel animal toxic, dar micuț, pe care sistemul îl poate tolera.

Un aparat de o imensă precizie persuasivă s-a dezvoltat în ultimul secol în SUA din simpul motiv că președinții americani au fost siliți să câștige alegeri. Puterea fără precedent a acestei țări electoraliste însoțită de acest imperativ nu a adus, de cele mai multe ori, publicul mai aproape de puterea politică, așa cum indică studiile axate pe identificarea tipului de regim politic dominant în SUA. (Gilens, 2012; Ferguson 1995; Jakobs, Skocpol, 2005) Inegalitatea a făcut ca interesele elitei (cei mai bogați 10%) să fie mult mai bine reprezentate în politicile publice adoptate de administrația americană, ceea ce aruncă o serioasă umbră de îndoială asupra democrației ca putere a cetățenilor americani în SUA.

Dar peste toate iluzia domnea. Hollywood-ul, jocurile pe calculator, tot ceea ce ne pare frumos, atrăgător, și foarte „cool” era legat de industria de armament și de uriașa mașinărie de război americană. Ne pare bizar azi însă tot ce implica armata în materie de pelicule cinematografice trebuia să treacă de un filtru al cenzorilor și nimic din arsenalul necesar filmărilor scenelor de luptă nu era pus la dispoziție dacă reprezentanții armatei nu erau de acord cu scenariul. Asta dacă vă întrebați de ce am fost vreme de decenii invadați de filme în care soluțiile armate, violența și eroul soldat au fost portretizate într-o lumină pozitivă, iar filmele block buster despre negocieri de succes aproape lipsesc. (Mirrlees 2016; Alford and Secker 2017).

De asemenea, portretizarea SUA ca loc ales al lumii libere, ca far al democrației și libertății individuale a reprezentat un deziderat al Comitetului pentru Eliberare Culturală, un braț intelectual al CIA. Agenția dorea să câștige războiul împotriva „imperiului roșu al răului. (Saunders 2000). Este fascinată această istorie detaliată pe aproape cinci sute de pagini de reputata istorică Francis Stonor Saunders și a modului în care CIA a reușit uneori să păcălească inclusiv personalități de talia Ninei Simone, o aprigă activistă anti-sistem, dincolo de activitatea sa artistică de mare valoare, să accepte să facă un tur în Africa pentru a arăta ce bine o duc persoanele de culoare în SUA! Asta în epoca în care aceste persoane erau silite încă să bea apă din cișmele diferite de cele destinate albilor. De asemenea, e fascinant să vezi cu câtă abilitate reușeau agenții fideli ai CIA să vireze bani prin intermediul unor mari fundații caritabile către centre culturale importante, conferințe, concerte sau reviste în care să ai doar cantitatea de critică care să legitimeze proiectele ca fiind reprezentante ale „obiectivității lumii libere”.

Controlul subtil și ascuns al informație care ajungea la public nu garanta încă o convingere totală și absolută. Sigur că acest control nu disculpă credulitatea, nici nu anulează propria noastră gândire. Însă, când este vorba despre competiție, bătălie de idei, bătălie pentru narațiunea general acceptată, contează procentele, contează să păcălești fie și o mică parte a populației. I-ai trecut în tabăra ta, cel puțin pentru moment, deci obiectul a fost atins.

Ca lucrurile să fie și mai interesante, avem o abilă instrumentalizare a înseși ideii de teorie a conspirației. Care credeți că este originea populară a sintagmei „teorie a conspirației”? Ei bine, este vorba despre publicarea în 1967 a unui memorandum al CIA (nr. 1035-960) intitulat „Controlling the Warren Commission Report” (dezasclasificat în 1976). Ce dezvăluie acest raport? Termenul de „teorie a conspirației” urma să fie folosit pentru a cobate persoanele care se arătau sceptice cu privire la Raportul Warren. Acest raport privea explicațiile oficiale despre asasinarea lui John F. Kennedy în 1963. Memoriul declasificat arată că strrategia de comunicare era aceea de a cataloga pe toți criticii raportului oficial drept teoreticieni ai conspirației susținând că sunt: partizani politici, agenți ai unei puteri străine (probabil Uniunea Sovietică), avizi de senzaționalism. (deHaven-Smith 2013)

CIA s-a angajat în distrugerea granițelor dintre ipoteze bizare (despre care există suspiciunea că au fost puse chiar de agenți secreți în circulație tocmai în eforul de decredibilizare) și critici legitime ale raportului oficial. Criticii raționali s-au văzut puși în aceeași barcă cu cei mai bizari conspiraționiști și în acest fel abil, opoziția rațională față de raportul oficial a devenit o patologie și un stigmat social.

În fosta URSS era foarte brutală propaganda de stat și se știa clar că orice critică va fi înfierată cu mânie proletară ca emanație a occidentului decadent. Limbajul de lemn și modul rudimentar de implementare făcea propaganda oficială sovietică să pară pistol cu apă în fața abilității CIA de a seduce și manipula opinia publică.

În actualitate, din nefericire, de prea multe ori, forurile oficiale tind să folosească aceleași tactici de încețoșare a granițelor dintre critica rațională și ipotezele bizare pentru a pune toate criticile în aceeași categorie patologizantă. Cercetătorii vorbesc despre așa-numitul „control epistemic” prin care elitele stabilesc granițele discursului acceptabil, catalogând drept „conspiraționist” pe oricine ridică semne de întrebare cu privire la naraținea din surse oficiale, indiferent de soliditatea argumentelor aduse. (Uscinski 2020)

Cum vedem, acest abuz din partea elitelor conduce la situația în care oamenii refuză să se mai simtă marginalizați și stigmatizați, ba chiar ajung să creadă cu mândrie cele mai bizare idei. Închizând câmpul dezbaterii pentru critici prin aceste mecanisme extrem de perverse, elitele nu fac decât să împingă publicul către cele mai ciudate ipoteze și teorii, distrugând încrederea în sursele oficiale.

Cum spuneam, aceste analize ale „economiei politice a persuasiunii” nu sunt menite să anuleze dezbaterile despre liberul arbitru, rațiune, decizie, etc. Dar, în vreme ce discuțiile despre libera alegere privesc situații individuale, instituțiile discrete gândesc la nivel social exrem de cinic: pe câți păcălim și pe ce perioadă ca să ne atingem scopurile?

În ciuda dorinței noastre de a ne crede capabili să rezistăm ofensivei lansate de autorități în materie de propagandă, ultima sută de ani ne arată cât de abile au fost SUA în a proiecta în mintea noastră o imagine extrem de atrăgătoare despre ce anume reprezintă ele și, mai ales, despre faptul că trebuie doar să le ascultăm ambasadorii, trimișii, vânzătorii de armament și vom ajunge și noi la prosperitatea și avansul lor social.

Și după toate aceste reușite, după ce nici măcar comuniștii n-au reușit, cu toată insistența lor în domeniul propagandei, să învețe măcar propria populație despre derapajele imerialiste ale SUA, vine momentul în care un rudimentar președinte reușește ceva de negândit: spune pe șleau ceea ce vreme de un secol SUA s-au chinuit să ascundă: da, SUA vrea petrolul și resursele Venezuelei!

Cu această declarație SUA au câștigat bătălia materială, dar au pierdut-o pe cea simbolică. Ca un vas de sticlă iluzia libertății, democrației, cetățeniei, dezbaterii s-a spart. Încearcă unii ca Jeffrey Sachs cu disperare să salveze un mod deștept și extrem de abil de a face politică internațională. Dar e deja foarte târziu. Fața hâdă a imperialismului ascuns vreme de un secol cu atâta iscusință a ieșit la iveală și cu mare greutate va mai putea fi ascunsă acum. Declarațiile infantile ale președintelui Trump nu fac decât să consolideze ideea că SUA descoperă periodic dictatori deasupra zăcămintelor de petrol, că procesul lui Maduro este unul cu verdict livrat în plic. Fără precedent aproape, o mare parte a publicului nu mai crede narațiunea oficială. Sigur că în țări mici și autocolonizate cum este cea în care trăim vedem cum Georgescu se face frate de cruce cu altminteri adversarul Papahagi într-un halucinant exercițiu de admirație la adresa președintelui Trump. Dar iluzia a murit și, încet, încet, lumea se va trezi din frumosul vis pe care SUA ni l-a vândut un secol cu atâta pricepere. Păcat de eforturile propagandiștilor, ce să spunem…

References

Alford, Matthew, and Tom Secker. 2017. National Security Cinema: The Shocking New Evidence of Government Control in Hollywood. N.p.: Matthew Alford and Tom Secker.

Curtis, Adam, dir. The Century of the Self. Aired March–April 2002, on BBC Two. Documentary series. 4 episodes, approx. 60 min. each. https://archive.org/details/TheCenturyOfTheSelf_201804.

deHaven-Smith, Lance. 2013. Conspiracy Theory in America. N.p.: University of Texas Press.

Ferguson, Thomas. Golden Rule: The Investment Theory of Party Competition and the Logic of Money-Driven Political Systems. Chicago: University of Chicago Press, 1995.

Gilens, Martin. Affluence and Influence: Economic Inequality and Political Power in America. Princeton: Princeton University Press, 2012.

Immerwahr, Daniel. How to Hide an Empire: A History of the Greater United States. New York: Farrar, Straus and Giroux, 2019.

Jacobs, Lawrence R., and Theda Skocpol, eds. Inequality and American Democracy: What We Know and What We Need to Learn. New York: Russell Sage Foundation, 2005.

Mirrlees, Tanner. 2016. Hearts and Mines: The US Empire’s Culture Industry. N.p.: UBC Press.

Rockhill, Gabriel. 2025. Who Paid the Pipers of Western Marxism? N.p.: Monthly Review Press.

Saunders, Frances S. 2000. Who Paid the Piper? The CIA and the Cultural Cold War. N.p.: Granta Books.

Uscinski, Joseph E. 2020. Conspiracy Theories: A Primer. N.p.: Bloomsbury Academic.

Maria Cernat este președintă a Institutului de Cercetări Media și Drepturile Omului și conferențiar la Facultatea de Științele Comunicării și Relații Internaționale, Universitatea Titu Maiorescu și Facultatea de Comunicare și Relații Publice, Școala Politică de Științe Politice și Administrative.

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (promoția 2001, specializarea comunicare publică) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie.