1. Bătrînelul de pe reclama la Corega declară că se distanțează de suveranism
Andrei Pleșu, Melancolic, despre democrație, Dilema, 23 octombrie 2024
O să dau cîteva citate din articol și o să le comentez sumar.
Am mai publicat acest text (pentru prima oară în 2015 și încă o dată în 2022). Dar, în cazul meu și al multor români, exasperarea e „stabilă”... Și alegerile se repetă. Atunci am dreptul și eu să mă repet. /.../ Aceeași plictisită confruntare cu grupări politice care încă trăiesc din discursul „suveranist”, intoxicat de suficiență, țîfnă provincială, autovictimizare victorioasă, manevrînd, în loc de idei și proiecte, lacrimi și înjurături...
De prin 2015 Pleșu n-a mai scris. Dilema îi republică – și apoi republică iarăși – articolele vechi. Erau scrise vag și atunci. Sînt atît de vagi și sibilinice, că se potrivesc la orice oricînd : necrologul unui miner, discurs la început de an școlar, regulament intern la un azil de bătrîni, ghidul munților Șurianu, mod de utilizare al mașinii de cusut Tupfchen. Nimic din actualitate nu răzbate în articolelele lui.
Aici pare că Pleșu se opune partidelor naționaliste din România.
La finele lui octombrie 2024, sondajele găseau că George Simion, dacă ajungea în turul 2 al alegerilor prezidențiale, putea face confortabil peste 40 %.
Mai toată lumea ştie cum a definit Winston Churchill democraţia: „cea mai proastă formă de guvernămînt cu excepţia tuturor celorlalte“.
Churchill îl parafrazează pe Aristotel, Politica, IV, 2, care îl critică pe Platon, Politicus, 303 a : διὸ γέγονε πασῶν μὲν νομίμων τῶν πολιτειῶν οὐσῶν τούτων χειρίστη, παρανόμων δὲ οὐσῶν συμπασῶν βελτίστη (democrația) a ajuns dintre toate legitimele cîrmuiri, cea mai rea, dintre cele nelegiuite, cea mai bună.
Churchil spune ”cum a zis cineva” ca să nu pară pedant, fiindcă îl ura pe Clement Attlee, care – și el – citea în greacă.
Mai expresivă (şi mai scandaloasă) este însă o altă formulare a prim-ministrului britanic: „Cel mai puternic argument împotriva democraţiei este o conversaţie de cinci minute cu un votant obişnuit“. /.../ „votantul obişnuit” are criterii de evaluare care nu prea au de-a face cu democraţia, cu „principiile”,/.../ votul lui e, în genere, incompetent, umoral, părtinitor, manipulabil. Votează „promisiuni”, idiosincrasii, idei fixe, instincte şi interese private, speranţe oarbe. /.../
Aici, fraza parafrazează ceea ce au spus alți conservatori înainte, Platon, Hegel, Burke.
Cu alte cuvinte, votul nu e rezultatul reflecţiei responsabile, al unei alegeri dezinteresate, al unei opinii argumentabile. E o „pornire”, un „capriţ”, o toană, o „pandalie”. Sau, măcar, simpla anticipare a unui profit personal. Şi asta nu numai la noi. În 1976, o mulţime de alegători germani l-au preferat pe Helmut Schmidt pentru că era din Hamburg, iar ei ţineau cu echipa de fotbal a oraşului cu pricina. /.../ Dar e destul să te uiţi la marile adunări populare din jurul lui Adolf Hitler, la masele de cetăţeni italieni fascinaţi de Mussolini, la sutele de mii de entuziaşti izbucnind în urale ori de cîte ori un dictator „charismatic” îşi debitează lozincile.
Aici, desigur, Andrei Pleșu bate cîmpii. Dar îl citez și cînd bate cîmpii – fiindcă ocolește marele subiect. El, Pleșu, i-a promovat pe Mihail Neamțu și pe Sorin Lavric. Care, ambii, sînt în partidul AUR, iar din decembrie vor fi parlamentari.
Cum de oamenii pe care Pleșu i-a susținut, promovat, publicat, invitat la conferințe și interviuri și la discuții televizate, cărora le-a publicat articolele și cărțile – Sorin Lavric și Mihail Neamțu – sînt ambii în AUR, în partidul naționalist, populist, legionar ? Cum de nici unul din cei promovați de Liiceanu și Pleșu nu au ajuns în vreun partid frecventabil ?
Să nu se grăbească comentatorii pe care îi indispun mereu, pînă la exasperare, să reia melodia „conservatorismului” meu defazat, a firii mele reacţionare, insensibile la suferinţele aproapelui şi la drepturile omului, a gîndirii mele „visceral” anticomuniste (dacă nu direct cripto-fasciste) etc. Nu, nu vreau să calomniez democraţia. Subscriu definiţiei churchilliene citate la început. Constat, totuşi, că tocmai în fisurile ei îşi găsesc locul duşmanii ei reali, sabotorii „idealurilor” ei, cei pentru care democraţia e pură demagogie, instrument optim pentru achiziţia de ranguri, bunuri şi adepţi.
Aici Andrei Pleșu dă în auto-compătimire narcisistă. ” Tout le monde médit de moi / Sauf les muets, ça va de soi”. Dar să trecem.
2. Pedofilie, grooming, Pleșu, Liiceanu
Ce scriu studiile despre pedofilie ?
Pedofilul e o persoană cu statut social, putere, influență, avere, ascendent intelectual și moral.
Pedofilul nu e niciodată un străin, ci o persoană bine-cunoscută familiei, în care familia are încredere.
Și Pleșu, și Liiceanu sînt persoane cu statut social înalt, un fost ministru, un director de editură, episodic puternici, în permanență influenți, bogați, intelectuali cu cărți publicate.
Sînt, amîndoi, familiari publicului, din cărțile publicate, din articole, din presă, din conferințe, din zecile de interviuri date la televizor. Pleșu a scris o carte de morală, Minima moralia, cu titlul șparlit din Adorno.
Grooming
Grooming sînt zecile de atenții prin care pedofilul cîștigă încrederea copilului.
Copil = putem spune că alegătorii români au o minte de puberi. Au zis-o și au scris-o politicieni și politologi. 20 %, un român din cinci, se identifică, simpatizează cu istericalele șoșoacăi, mai potrivite cu un copil de cinci ani. 25 % cred în horoscop, ghicitoare, iconițe purtătoare de noroc – ca copiii.
Nu, majoritatea nu sînt adulți.
grooming-ul, ademenirea copiilor, s-a făcut într-un timp îndelung. Pleșu, Liiceanu, Patapievici au arătat dușmanul : PSD, minerii, mineriadele, Caritas. Pleșu și Patapievici poartă papion : cum să nu ai încredere într-un om cu papion ? Cum să nu ai încredere în niște oameni care vorbesc mereu de elite și de elitism ?
Pleșu și Liiceanu au ademenit alegătorii naivi timp de mai mult de douăzeci de ani. Doi intelectuali bogați, mediatici, cu avere și influență politică, au amăgit copilul sărac și naiv de la țară – pe votantul român, ca să-i bage în ███ alegătorului pe acest ███ erect, pe Mihail Neamțu.
Mihail Neamțu, cel cu două religii, trei neveste, cinci partide, reușit fără loc în șase cicluri electorale.
Bait and switch
bait and switch, momește și schimbă marfa, e o tehnică străveche de manipulare. Pui în vitrină un vin scump cu preț mic, iar, după ce mușteriul intră în magazin, îi zici : ”ce păcat ! tocmai s-au terminat ! dar uitați că avem și....”
Așa au făcut Pleșu și Liiceanu, geambași : l-au pus în vitrină, pă un scăunel dă catifea, pe Mihail Neamțu, cu inscripția ”votați intelectualul ortodox elitist, votați normalitatea”.
Dar Mihail Neamțu nu e ortodox, ci penticostal, nu e elitist, ci face parte dintr-un partid populist, și nu e intelectual – face parte dintr-un partid irațional, obscurantist, conspiraționist.
Timp de cinsprezece ani, ni l-au ținut mereu în nări pe Mihail Neamțu, intelectualul de elită, l-au cărat la toate televiziunile, conferințele, simpozioanele, și au zbierat la răscruci : uite ce blană catifelată are ! uite ce urechi clăpăuge are ! uite ce lăbuțe pufoase are ! ia cățelușu blînd, o să le placă și la copii !
Votează-l !!!
Mihail Neamțu nu era nici un fel de cățel blînd și pufos. Era atunci, ca și acum, un șarpe cu clopoței, un sociopat manipulator. Pînă și Sorin Lavric a scris un articol caustic contra ipocriziei lui Mihail Neamțu. Știa toată lumea că Mihail Neamțu era – este – un ticălos.
Și Pleșu, și Liiceanu știau că Mihail Neamțu și Sorin Lavric sînt legionari de rînd. Dar au garantat pentru ei, i-au cauționat, i-au încurajat. Nici Pleșu, nici Liiceanu nu își recunosc nici un fel de răspundere morală. Nici Tismăneanu, for that matter.
Și Pleșu și Liiceanu sînt bătrîni. Pleșu s-a tasat și nu mai scrie – își republică articolele de acum zece, cinșpe ani – le republică a doua oară. E bătrîn și se va șterge lent din privirea publică.
Dar răul pe care l-au făcut va mai dura decenii – vom rămîne cu Mihail Neamțu și Sorin Lavric înfipți în ███ încă vreo treizeci de ani.
Doctorat în lingvistică istorică. Asistent de limbi clasice la Universitatea din Timișoara, 1997-2006. Lector de limba română la Paris (2003-2005). În perioada 2013-2019 a fos lector de limba română la Universitatea Carolină din Praga. Articole în revista Cultura și pe platformele online pagini.ro, CriticAtac, Argumente și Fapte. Stăpânește latina, greaca clasică, franceza, engleza, italiana și spaniola. Ultimul volum: Româna și dialectele italiene, Editura Academiei Române, 2016.
Nadajduiesc sa nu va pleotstiti.