Structurile de forță - cea mai mare amenințare la adresa securității naționale?

Să ne păzim de paznici

Sursa foto: www.pexels.com

Acest articol este unul teoretic. Dat fiind că se ocupă în principal de servicii secrete nu ar putea fi de natură empirică - activitatea acestor instituții este opacă. Totuși, cel mai grăitor mod în care putem descrie relația dintre structurile de forță și societatea democratică are la bază o inspirată caricatură cu o doamnă - democrația noastră - care ține în lesă un câine menit să o protejeze. Doar că, pe măsură ce lucrurile evoluează, câinele bine hrănit se mărește și ajunge el s-o tragă pe doamnă în direcția dorită. Apoi, avem deznodământul firesc: câinele ajuns deja ditamai fiara, o înghite pe doamnă. Din gura bestiei se mai vede doar un picioruș al defunctei doamne democrații. 

Ce putem învăța din această inspirată metaforă vizuală? Că întotdeauna când pui un pistol în mâna cuiva cu scopul ca acea persoană să te apere îți dai singur bătăi de cap. Căci odată cu pistolul, ce poate fi unul real sau unul simbolic, vine o enormă responsabilitate. Temerea că acel om va îndrepta pistoul împotriva ta este o preocupare constantă. Sigur că nu ne putem apăra, după cum nu ne putem opera singuri. Și, inevitabil, depindem de alții s-o facă. Dar, ca să fim sigur că acei oameni ne apără pe noi și nu propriile lor interese sau, și mai rău, interesele altor țări, trebuie să avem posibilitatea, ca cetățeni, să le controlăm activitatea prin intermediul comisiilor parlamentare de control. 

Teoretic, pe hârtie, avem această posibilitate. Dar ani de zile jurnaliștii și membrii societății civile au reclamat faptul că nu există rapoarte detaliate, că audierile nu sunt suficient de dese, că există mult prea multă opacitate în control. Mai mult, există probleme de natură structurală: cum ar putea un parlamentar ales pe listele unui partid, o persoană fără experiență, să controleze o structură foarte complexă având la dispoziție bugete serioase? De multe ori membrii comisiilor de control sună ca purtătorii de cuvânt ai instituțiilor pe care trebuie să le controleze. Avem o problemă structurală ce ține de însăși capacitatea de control a serviciilor secrete - e nevoie de personal specializat, de persoane cu ani de experiență în domeniu pentru ca activitatea de control să fie una serioasă. Ar fi nevoie de specialiști antrenați în activitățile de control care să fie protejați prin lege de eventuale încercări de racolare. Legea din anii 90 este mult prea rudimentară pentru a acoperi asemenea chestiuni. În plus, modificările la această lege vin în direcția extinderii capacităților și atribuțiilor serviciilor, nu în direcția extinderii controlului democratic. 

De asemenea, ar fi nevoie de discuții critice serioase și aplicate în mediul academic. Abundă piața revistelor de profil de „intelligence” și „securitate” de articole care reușesc să ocolească sistematic cercetări serioase de tipul: 

Câte mandate de urmărire pe securitate națională s-au dat într-o perioadă dată? 

Câte dintre acestea au fost respinse de curte ca nefondate, câte s-au materializat cu condamnări? 

A existat doar o investigație de presă a jurnaliștilor de la Recorder în care această problemă a fost menționată.

Ar fi mai mult decât necesar să avem o imagine clară a raportului dintre numărul de mandate și numărul de condamnări. Dacă avem sute de mandate și nicio condamnare poate că merită să investigăm cauzele fenomenului. Câte dintre revistele de intelligence abordează aceste teme? Câte dintre conferințele despre securitatea națională vorbesc despre pericolul ca structurile de forță să devină ele însele factor de instabilitate? Pentru că pericolul este unul real - repet: întotdeauna când dai un pistol cuiva să te apere e absolut norma să te întrebi dacă gestul nu se va întoarce împotriva ta. Există suficiente articole critice despre compatibilizarea transparenței democratice cu secretizarea specifică serviciilor și despre cum facem să menținem un just echilibru între cele două? Avem conferințe anuale dedicate modalităților optime de control al serviciilor secrete? Sunt întrebări care nici măcar nu se pun foarte des.

Principalul motiv este acela că nu sutem obișnuiți să gândim principial. Cel mai mare minus al democrației postdecembriste este acela că nu putem discuta dincolo de interesele imediate. Eu, ca membră a comunității academice, îmi asum un risc și pentru că scriu aceste rânduri. Dincolo de a creea un mediu profesionist serios și coerent bazat pe încredere și transparență, avem rezolvări banale de tipul: cine e, domnule, asta, de pune întrebări. Ia hai să ne ocupăm de ea! Cum? Prin argumente și gândire critică? Nu, desigur. Nu e modul în care acționăm. Ascuns și personal - un fel de asasinat caracterial ascuns. În recentul interviul acordat de generalul Anton Rog cel mai problematic aspect este că ținta acțiunilor SRI nici nu va ști cine a fost la originea acțiunilor luate în plan cibernetic împotriva sa. Am sesizat cât de periculos este să acuzăm de dezinformare într-un mod opac ducându-ne direct la platformele gazdă de tip Facebook. Acest mod ascuns de a acționa nu lasă posibilitatea de a afla care este acuzația și nici de a te apăra. Acuzația e opacă, decizia este luată de entități private. Așa cum sesizează Shoshanna Zuboff în Capitalismul de supraveghere e o combinație foarte periculoasă între serviciile secrete și corporațiile dititale.

Dincolo de faptul că nu avem o comunitate academică dotată cu suficienți anticorpi care să ducă la discuții critice despre controlul democratic al serviciilor secrete, avem chiar o coabitare foarte bizară între mediul academic și cel de securitate. Sigur că legea din 1992 nu interzice infiltrarea presei, infiltrarea mediului academic, dar dacă la treizeci de ani de la momentul schimbărilor din 1989 nu realizăm cât de important este să avem separarea puterilor în stat, este extrem de grav. La fel cum biserica trebuie să fie separată de stat, la fel puterile ce exercită o forță democratică în planul criticii și dezbaterii de idei,  trebuie să fie complet separate de puterea executivă și de ramura sa - serviciile secrete. Cu atât mai mult cu cât ascunzi faptul că lucrezi în aceste structuri, așa cum a făcut un autodeclarat patriot șef al resurselor umane la SRI.

Clamarea patriotismului în condițiile în care nu înțelegem cât de important este ca instituțiile menite să critice și să dezbată - universitatea și presa - trebuie să fie complet independente este cel puțin bizară. Cum să-ți servești țara când tu pătrunzi exact în templul cunoașterii, criticii, inovației și dezbaterii pe care ai jurat, teoretic, să-l protejezi, să-l aperi? Sunt întrebări pe care le punem mult prea rar. Cum să-ți servești țara prin practici ce subminează democrația, critica, transparența? 

E nevoie mai mult decât oricând de o dezbatere DE IDEI despre ce înseamnă patriotismul, ce înseamnă să-ți aperi țara, să-ți protejezi concetățenii? Îi protejezi clamând resurse bugetare enorme și profitând de o legislație învechită ca să infiltrezi exact forurile gândirii și libertății pe care, teoretic, ar trebui să-ți dai viața să le aperi? 

În cultura organizațională dezvoltată recent în instituțiile de forță asemena discuții sunt semnul că trebuie să luăm poziția de luptă și să anihilăm personal pe cine îndrăznește să le deschidă. Ce e dramatic azi este că acești oameni cred sincer că fac bine infiltrând presa și universitatea. Că așa trebuie. Pentru că dincolo de controlul activității acestor instituții, ar fi normal să avem un strict control al educației pe care acești oameni o primesc. Dincolo de pistolul pe care li-l punem în mâini - fie că e vorba de arme reale, fie de cele simbolice - trebuie să ne asigurăm că le punem ce trebuie în creiere. Ceea ce e șocant în interviul oferit de Anton Rog este faptul că el consideră că face un lucru teribil de bun pentru România. Invocă faptul că Legea securitții cibernetice s-a îmbogățit cu noi prevederi:

„acțiuni derulate de către o entitate statală sau nonstatală, prin realizarea, în spațiul cibernetic, a unor campanii de propagandă sau dezinformare, de natură a afecta ordinea constituțională.”

Ce înseamnă campanii de dezinformare? Cine le definește? Sigur, pot exista campanii informatice bazate pe softuri și pe activități sistematice, dar există oare obligația ca înainte de a acționa, aceste structuri de forță să dovedească faptul că e vorba despre asemenea actori? Cum facem să eliminăm elementul de arbitrariu din asemenea decizii?

Iar ce e cel  mai trist este că partidul AUR și partidul Republican sunt sigurele care se sesizeasă și doresc audierea generalului Rog, ba chiar i se cere demisia. Totuși, celelalte partide chiar nu sesisează nimic în neregulă cu privire la aceste abordări.

Există propagandă cibernetică bazată pe softuri avansate de răspândire și creare de audiență falsă. Acestea sunt evident un pericol. Dar există și varianta ca niște servicii dotate cu multe puteri și puține responsabilități să cenzureze în secret site-uri și opinii ce contravin intereselor lor.

Să spunem că un partid politic dorește să lanseze o dezbatere despre echitatea distribuirii resurselor bugetare și propune o reformă a finanțării serviciilor secrete. Mai mult, invocă faptul că în nicio instituție publică din România nu se poate câștiga mai mult decât echivalentul a trei salarii medii. Asta ar lovi direct în interesele financiale ale elitelor serviciilor secrete. Noi suntem în poziția în care trebuie să ne imaginăm că aceste elite nu vor aplica eticheta de „dezinformator” unui asemenea partid. E plauzibil?

Cum am ajuns ca partide extremiste prin retorică și gesturi - AUR și Partidul Republican - să fie singurele care sesizează că declarațiile generalului Rog ar putea fi citite ca amenințări? Probabil pentru că cei care tac azi se simt „de partea bună a istoriei”, simt că „nu au nimic de ascuns” ceea ce îi pune la adăpost. Însă și pentru că suntem efectiv incapabili să gândim principial, dincolo de interesele noastre imediate. 

În lipsa unor dezbateri serioase cu privire la aceste probleme, avem toate datele structurale pentru ca instituțiile de forță, în special serviciile secrete, să devină ele însele o amenințare la securitatea noastră. Pentru că un adevărat patriot se întreabă: cine ne păzește de paznici?

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).