De când a început discuția legată de fact-cheking - sunt deja ceva ani - mi-am pus foarte serios problema viabilității acestui model de ”curățare” de ”rezolvare” a problemelor legate de dezinformarea digitală sau, în limbajul cel de toate zilele, fake news.
De ce e o problemă? Pentru că, fact-checking-ul sau documentarea serioasă în jurnalism sunt vitale. Sigur că toți avem opinii, sigur că toți putem găsi oriunde infinite nuanțe de gri, dar, nu poți pretinde că pisica ta e șofer de curse. Asta e minciună sfruntată și aici chiar se poate verifica simplu și clar dacă minți cu nerușinare sau nu.
De ce? Pentru că, așa cum am învățat noi toți la logică în clasa a IX-a, enunțurile descriptive au valoare de adevăr verificabilă. Sigur, nu toți am învățat, așa cum pot eu constata pe la cursul de gândire critică de la facultate unde reiau multe dintre elementele logicii de clasa a IX-a. Dar totuși. Există o serie de enunțuri a căror valoare de adevăr poate fi verificată.
Jurnaliștii au datoria să verifice informația. În ciuda acestui fapt, minciuni gononate de proporții colosale ajung chiar în presa centrală.
Uite Musk-ul, nu e Musk-ul!
Ce s-a văzut zilele astea legat de presupusa venire a lui Elon Musk în România ar trebui să fie inclus în toate manualele de jurnalism. Ar trebui organizate dezbateri publice. Și, înainte de toate, ar trebui o analiză radicală a situației, în înțelesul radicalismului ca explicație care merge la rădăcina problemelor.
Nu cred că explicații care ne vor spune că jurnaliștii sunt superficiali și ignoranți au mare valoare. Nu. Cred că goana după rating omoară adevărul la tot pasul și-l înlocuiește cu verosimilități vandabile.
Problema este comercializarea informației. Informația nu este un bun public, al nostru, al tuturor. Ea este o marfă. Și din acest moment, totul e posibil. Modelul actual de finanțare al instituțiilor de presă creează aceste mecanisme în care goana după audiență duce la monstruozități de tot felul.
N-ai rating, n-ai bani. Și ca să ai bani, faci orice pentru rating. O televiziune finanțată direct de public prin abonament pare de negândit. Ba încă s-a renunțat și la televiziunea publică la taxa radio TV și acum finanțarea o face guvernul. Ceea ce înseamnă, la limită, că ea nu mai este o televiziune a publicului, ci a guvernului.
Televiziunile, de pildă, n-au bani să investească într-un departament serios de cercetare. Nu au bani de trimiși speciali. Nu au bani să plătească reporterii să lucreze în ture și să ofere jurnaliștilor timp de documentare, de cercetare, de selecție a informației. În cele mai multe cazuri jurnaliștii abia dacă au timp să-și audă gândurile în cap. Totul trebuie să fie acum, noi să dăm primii știrea, adrenalină maximă în bombardarea în premieră a publicului cu cea mai fierbinte știre.
Nu e timp de analize, nu e timp de nimic. Da, știm, s-a demonstrat că dacă o persoană vorbește foarte repede și pe un ton apăsat oamenii au tendința să o creadă. Dacă e și îmbrăcată în genul conțopiștilor cu stil, ai impresia că vorbește oficialitatea cu tine, deci stai cuminte și asculți.
Amy Goodman, celebră jurnalistă, veterană a prezentării informației, deținătoarea unui canal de youtube cu peste un milion de abonați, se îmbracă lejer la știri. E și în vârstă și se și îmbracă firesc. Pentru că ideea este că vrea să-i vorbească normal publicului. De la egal la egal. Nu vrea să-l strivească prin prezența ei.
În urmă cu vreo câțiva ani veniseră ai mei în vizită. Am instalat, pentru ei, un televizor mare în sufragerie. Vin de la servici. Ceva mă irita rău și-mi transmitea o teribilă stare de anxietate. Da, era televizor cu sonorul aproape de maxim la emisiunile de știri. Muzica, punerea în scenă, agitația, tonul cu care se vorbea, succesiunea cadrelor, totul era de natură să te șocheze, să-ți vâre degetele în ochi, să-ți verse cuvinte direct în creier, să „țipe” vizual la tine. Multor oameni de presă le place. Dacă le spui că nu-i chiar în ordine, se uită la tine ciudat. În televiziune, se înlocuiește documentarea cu o punere în scenă extrem de agresivă. Nu ne-am documentat bine, dar țipăm tare la voi prin toate mijloacele.
Modelul nostru de presă e complet falimentar din pricină că e prea profitabil, în mod paradoxal. Sau, mai bine zis, e jurnalismul e falimentar, pentru că presa e gândită ca afacere profitabilă.
Fact-checking-ul sau cum să te trezești din beția goanei după profit consumând votcă
Îmi amintesc și acum o conferință despre fake-news desfășurată la BCU. Încă de atunci mi-am pus problema că fact-checking-ul ia timp, și bani. De unde bani? Pentru că dacă introducem fact-checking-ul în scenă, dar menținem și pentru el exact același model de finanțare, e clar: ne trezim din beție cu votcă! Adică vrem să rezolvăm o problemă legată de un model de afacere, prin același model de afacere. Doar că-i zicem fact-checking. Și nu ne punem problema: ce mănâncă factcecărul? Cine este el și cu ce se hrănește?
Pentru că, la fel ca și jurnalistul, are două șanse: privatul – și aici există marele risc că o va apuca pe calea televiziunilor comerciale – sau statul. Faptul că avem deja prea mulți factcecări care confirmă versiunile care convin oficialităților ar trebui să ne sperie nițel. Să fie fact-checking-ul o metodă de avansare a agendei oficiale îmbrăcată în intenții nobile? La fel ca și în cazul televiziunilor, sursele de finanțare trebuie să fie la vedere.
Și nu doar atât. E clar că trebuie să regândim tot sistemul media. Dacă vrem informație de calitate, păi trebuie să plătim pentru ea. Investiții majore în instituții de presă ale publicului cu finanțare directă de la noi, de la cetățeni, ar fi o soluție infinit mai bună decât cârpelile actuale.
Lăsăm porumbeii să zboare prin presă și apoi venim cu fact-checkingul. Și cetățeanul de bine întâi citește presa și apoi se duce cuminte și caută singur factcecării să vadă dacă e adevărat ce-a citit. Interesantă externalizare a responsabilității, nu?
Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).