Victoria lui Putin dincolo de iubire si ură

Scurte considerații despre o alegeri cu cântec

Discursurile cu privire la victoria lui Putin sunt polarizare dincolo de limita ridicolului. De la admiratori declarați la detractori pe măsură, figura lui Putin suscită dezbateri dintre cele mai vii.

Alegerile ce au avut loc săptămâna trecută în Rusia l-au dat drept câștigător cu un uluitor procent de 87% și o participare record la urne de 73%! Vremurile ceaușiste de îndoielnică amintire ne îndeamnă să credem că avem un nou episod dintre cele pe care noi, românii, le-am tot trăit. Tovarășul Ceaușescu era votat aproape în unanimitate de poporul iubitor deși, la o adică, i-am fi luat cu toții bucuroși gâtul. Cum Vladimir Putin începe să-l concureze serios pe Stalin la numărul de ani petrecuți la putere, tentația de a vedea episoadele alegerilor trucate din perioada dictaturii repetate în Rusia este mare. De altfel, detractorii lui Putin, majoritatea covârșitoare a presei centrale, se grăbește să arunce cu cât de mult noroi poate în Rusia și mai ales în Putin, nefăcând deloc economie de epitete jignitoare și termeni peiorativi. Politico a fost prinpre publicațiile dornice să înfiereze ca „trucate” alegerile din Rusia clamând, ca de altfel multe alte media centrale vestice și românești, că, de fapt, cozile la secțiile de votare erau proteste împotriva lui Putin și că rușii, chiar și cei din afara Rusiei, s-au grăbit să stea la coadă doar ca să protesteze. Cum noi românii am văzut filme asemănătoare cu alegeri trucate, pare plauzibil. Însă dincolo de această narațiune care ne liniștește anxietățile, centrul Levada depsre care inclusiv una dintre platformele media cel mai puternic aliniate cu discursul oficial cu privire la Rusia, Hotnews, spune că este  „o companie de sondare de încredere”, ei bine, centrul Levada îl prezintă pe Putin cu 86% rată de popularitate comparativ cu 71% înainte de începerea operațiunii militare de invadare, pardon, „speciale”, din Ucraina. 

Ei bine, asta trebuie să ne dea de gândit. Serios. Pentru că una dintre ipotezele mai puțin comode este că tot ceea ce s-a întâmplat în Ucraina vine să ne lovească în cap ca un bumerang. Toate sancțiunile, interzicerea a tot ce e rusesc, de la pisici la Tolstoi, interzicerea zborurilor rușilor în vest, toate aceste măsuri care frizau adesea ridicolul, încercările intelectualilor de bine de a arunca și ei cu cât mai mult noroi în Rusia, modul abject în care vânau „putiniști”, doar că să dea bine la poza de final, toate astea s-au întors, propabil, împotiva vestului și ceea ce vedem este o Rusie furioasă. O populație care a căzut deplin în plasa discursului care prezenta de ani de zile Rusia ca pe o cetate asediată de vestul cel periculos. Acum, iată, prin sancțiuni și valul de ură declanșat de vestici, părea o profeție împlinită. În plus, le dădea rușilor senzația că Putin e tot ce stă între siguranța lor și hoardele barbare gata să sfâșie mama Rusie! Dacă luăm în serios datele centrului Levada putem să găsim în trecutul românesc situații similare: fostul președinte Ion Iliescu a fost votat de români în proporții covârșitoare cu prezente record la urne. 

În această a doua ipoteză, care pare cel puțin la fel de plauzibilă cu prima, rușii au dat cu ștampila în buletinul de vot ca să își arate furia față de vest și sancțiunile sale și rezultatul a fost unul pro-Putin, dar mai ales unul anti-vest. Este foarte greu de pus verdicte ultime pe situații politice complicate, însă, mi-aș dori ca aceste ipoteze să fie luate în calcul cu seriozitate, dacă dorim să depășim gândirea primitivă binară și vehemența adevărurilor absolute.

Atlminteri, urmăresc cu destulă acribie comentariatul politic online și pot să trag niște concluzii cu privire la admiratorii și detractorii lui Putin. În cele ce urmează, vă prezint pe scurt niște portrete ale acestora presărate cu câteva considedrații personale.

Să începem cu detractorii. În tabăra conservatoare ei sunt mai puțin numeroși. Ortodoxismul lui Putin (în vreme ce trimite zeci de mii de oameni la moarte) pare să atingă o coardă sensibilă, dar, totuși, de pe pozițiile unui românism excepțional bazat pe mare iubire de daci, conservatorii îi înfierează pe ruși ca „barbari” brutali și violenți, ca suboameni gata să nimicească toată civilizația noastră fină și avansată cu pornirile lor rudimentare de privimitivi josnici. Nu are prea mult sens să analizăm aceste discursuri care par să spună mai mutle depsre echilibrul mintal al celor care le rostesc decât despre realitate.

Dar înfierările lor nu reușesc nici pe departe să egaleze virulența progresiștilor și liberalilor. Culmea, din tabăra progresistă se aud cele mai sonore răcnete. Putin este cel care urăște minoritățile sexuale, feministele, este dictator, patriarh, bărbat cis heterosexual ortodox înapoiat și periculos. Judith Butler visează la vremea în care va dispărea ca prin minune. 

Situația e cât se poate de încurcată. Instutiții de securitate cu trei litere și ONG-uri de bine ca National Endowment for Democracy finanțează puternic instituții non-guvernamentale, care, așa cum arăta Katie Halper despre despre armată, nu se dau în lături de a la a folosi bunul nume al minorităților sexuale pentru a avansa ideea potrivit căreia doar în brațele vestului tolerant pot acestea să supraviețuiască. Atragerea tinerilor progresiști se face foarte abil prin ideea că doar în vest poate minoritatea sexuală să trăiască pașnic pentru că înapoiații de ruși nu pot trăi alături de ea. Sau nu pot atâta timp cât la putere e Putin. Dar sunt motive pentru care asemenea afirmații pot fi crezute. Partidul lui Putin, Rusia Unită, prin cea căreia ar trebui să-i dedicăm un monument de misoginie internalizată Yelena Mizulina, a trecut agresiunile asupra femeilor de la infracțiuni la contravenții sancționate în primă instanță cu amendă.

Partidul lui Putin apără mama Rusia, dar nu mamele din Rusia care, iată, pot încasa pumni de la cei care își permit să plătească o simplă amendă.  În plus, în luna noiembrie a anului trecut, Curtea Supremă a Rusiei a interzis mișcarea LGBT ca fiind „extremistă”. Interzicerea ONG-urilor vestice de promovare a egalității de șanse și incluziunii odată cu asemenea măsuri care „susțin ortodoxia” echivalează o aruncare a apei cu copil cu tot. Dacă voia să interzică organizațiile cu finanțare externă era, să spune, un lucru de înțeles, însă a interzice mișcarea ca atare este cu adevărat extrem și oferă motive legitime pentru cei care cataloghează Rusia ca țară înapoiată. La 70 de ani și sub influența bisericii ortodoxe, Putin pare că are foarte puțin habar despre modul în care lumea evoluează în privința moravurilor, atitudinile sale întărind imaginea de pensionar indignat față de tineretul vestic decadent. Desigur, se practică dublul standard și în vreme ce Rusiei i se reproșează aceste lucruri la tot pasul, mizeriile făcute în Polonia față de comunitatea LGBT și interzicerea avortului - care e totuși legal în Rusia - trec aproape neobservate prin comparație. În plus, să nu uităm că farul progresismului, Donald Tusk, n-a făcut mai nimic pentru a rezolva problema avorturilor în Polonia.

Ca să vedem cât de complicată e povestea, vestul civilizat și civilizator cu tancul și racheta, mereu găsește cu cale să bombardeze înapoiații care nu au concepția corectă cu privire la sexualitate. Musulmanii, rușii sunt ținte minunate pentru racheta progresistă care să le bage mințile în cap și inclusivitatea pe gât cu orice chip!  Dacă stai să te gândești, se potrivește perfect: progresiștii pacifiști sunt speriați cu pericolul barbarilor înapoiați sexual care i-ar termina fără milă dacă ar avea ocazia. Strategic, e o lovitură foarte bine țintită a aparatului de securitate care, prin insistența asupra înapoierii sexuale a „necivilizaților” (ruși, palestinieni, yemeniți, afgani, irakieni, etc), distrug eventualele mișcări pacifiste care se dezvoltă din zonele progresiste ale societății. 

Altă specie de detractori este cea a neoliberalilor. Supărați că Rusia încă deține un control politic al economiei, că elitele oligarhice n-au înghițit cu totul politicul, aceștia se grăbesc să-i prezică sfârșitul lui Putin, care, iată, refuză să vadă beneficiile aduse de austeriate, privatizare, împrumuri cu condiții imposibile la instituții gen FMI și Banca Mondială, oferirea pe tavă a resurselor către corporații vestice și alte beneficii salvatoare! Ei au mai degrabă alura unor vulpi pentru care strugurii - resursele enorme ale Rusisei - sunt acri pentru că nu-i lasă Putin să ajungă la ei. Aceștia sunt de departe cei mai ridicoli, dar și cei mai periculoși. Ei dispun de poziția dominantă în societățile vestice și ei sunt adepții războiului fără limite, chiar cu riscul să ne prăjim cu toții într-o explozie nucleară. 

Am lăsat pentru final cireașa de pe tort: admiratorii. Aceștia nu sunt puțini și sunt foarte interesanți la rândul lor. Mărturisesc că îi urmăresc și îi studiez cu destulă acribie. Cu Scott Ritter și Mark Sleboda am vorbit direct. Admirația lor este de mai multe tipuri. Să le luăm pe rând.

Cei mai delicioși sunt de departe conservatorii. Douglas McGregor - colonel în retragere al armatei SUA - prezintă militar situația foarte interesant și echilibrat, dar pare deodată posedat de o altă persoană când vine vorba să explice situația din Rusia. Pentru el, ca și pentru mulți americani neoprotestanți de bine, supremațiști, rasiști până în prăsele, Rusia e… albă. Rusia e creșină, e conservatoare și anti-migraționistă.  Nu contează că are milioane de musulmani și că acolo e o mare varietate de minorități etnice și religioase. Nu poți lăsa o imagine mentală frumoasă să fie stricată de detallii de acest tip. Mulți exaltați neoprotestanți s-au mutat în Rusia să scape de decadentismul occidental care le amenința „valorile”. Ei văd în Putin un Mesia, un patriarh al „normalității” și se reped spre brațele lui primitoare, acolo unde speră să scape de toate grupurile care îi bâzâie supărător: feministe, membrii ai minorităților sexuale, persoane de culoare și, mai ales, migranți. Ei proiectează asupra lui genul de masculinitate la care aspiră. Ordinea, disciplina, curățenia pe care le găsesc în Rusia îi impresionează. Ei, creștini pătrunși, consideră că a lupta cu o Rusie creștină și albă ca ei nu e lucru bun. Mult mai inspirat ar fi să lupte cu China! Păi, ia să ne gândim: sunt și „galbeni”, sunt și atei și comuniști! Nici să cauți 1000 de ani n-ai găsi dușman mai perfect pentru americanul neoprotestant de bine. Cum să dăm în frații noștri atât de albi - ce-i drept, în medie, rușii sunt deosebit de avantajați estetic pentru cei care adoptă criteriile frumuseții conservatoare - atât de ortodocși și atât de conservatori? Mai ales când îi avem pe chinezii cei „galbeni”, atei și comuniști la îndemână! Mulți explică plecarea Victoriei Nuland din administrația centrală americană prin victoria acestui grup de „șoimi” care nu vor război cu Rusia, dar vor musai unul cu China. 

Ascultam adesea discursul lui Dan Dungaciu, membru marcant al Academiei Române, care afirma, cu jind aproape, că noi nu putem face Rusiei ce ne face ea nouă. Am avertizat încă de atunci că e o critică aproape ca o laudă. Nu m-am înșelat. Ideea de forță, de ordine și de succes garantat de puritate etnică și de valori conservatoare părea extrem de seducătoare pentru o pătură mai largă decât am fi crezut de intelectuali. 

Admiratorii de stânga ai lui Putin sunt motivați de ura față de capitalism și față de vest. Văzând în Putin un ins care chiar stă în calea corporatocrației vestice și a forței distrugătoare a capitalismului turbo, apreciind faptul că a reușit să scoată Rusia din cel mai mare fiasco și să o aducă pe linia de plutire după catastrofalii ani 90, acești admiratori văd în Putin un lider de dorit. 

Admirația lor nu e de trecut prea lesne cu vederea. Am realizat în urmă cu câțiva ani un mic sondaj printre studenții mei. Am constat cu acel prilej, nu fără surprindere și oarecare îngrijorare, că stundeții considerau că România ar avea de câștigat dacă ar avea un lider ca Putin. Într-o lume tot mai dominată de goana după bani, o lume în care inclusiv politicienii și partidele se cumpără, în care totul pare de vânzare, un om care spune un nu răspicat acestei lumi are pentru această specie de admiratori care nu e chiar slab reprezentată statistic, o alură aproape mesianică. 

Cred că analizele care îl ridică în slăvi pe Putin pun totul în termenii religioși ai unei înfruntări dintre bine - Rusia conservatoare albă și ortodoxă - și rău: vestul decadent. Privind acești comentatori, nu pot să nu mă minunez în fața capacității lor de a se autoiluziona. Confruntarea la care asistăm nu este nici între democrație sau autocrație, nici între rase albe și frumoase și rase mai puțin albe și mai puțin frumoase, nici între creștinism și ateism sau între conservatorism și progresism. 

Se spune adesea că prima victimă a războiului e adevărul. Eu cred că e umorul. Și, tocmai în spiritul umorului și autoironiei, vă spun că din marele punct de geostrategie globală Dragomirești Deal, satul unde îmi duc modesta existență, ceea ce se vede acum e o confruntare între sisteme economice. Unul dominat total de corporații, financializat și dereglementat și unul în care factorul politic încă deține o parte din controlul economic. Cred că ortodoxia lui Putin ar fi valorat fix cât o ceapă degerată dacă nu reușea să țină Rusia pe linia de plutire economic și asta nu era posibil fără sprijinul Chinei. Nici nu reușea să crească brusc producția de armament dacă această ramură a economiei ar fi fost complet privatizată și ar fi funcționat pentru profit, nu pentru câștigarea războiului. Dincolo de detractori și admiratori, cred că ceea ce primează este economia și modul în care este organizată. Într-o dezbatere recentă despre China, Rhadika Dessai și Michael Hudson l-au ca invitat pe Mick Dunfort. Cred că dacă cineva dorește să înțeleagă ceva despre ceea ce se petrece trebuie să se uite la … bani și mai ales la modul în care ei sunt făcuți în diferite părți ale lumii. Câtă vreme luăm în calclul doar ipoteze care ne lasă să ne culcăm pe lauri și să ne imaginăm că lumea nu se va schimba, vom fi liniștiți. Cam ca struțul spre care vine uraganul când el stă cu capul în pământ. 

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În prezent este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, facultatea de Științele Educației, Comunicare și Relații Internaționale și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.). De asemenea este președinta Institutului pentru Cercetări Media și Drepturile Omului și co-prezentatoare a podcastului „On the Barricades”.