Privatizarea progresismului

O posibilă sursă a nesfârșitelor scandaluri în tabăra de stânga

Încheiem curând activitatea la Institutul pentru Solidaritate Socială. Părea un proiect cu mare potențial. Un think-tank de stânga. Ca atâtea alte proiecte s-a terminat trist și cu mari resentimente din partea unora dintre cei ce doreau să fie membri în consiliul de administrație.

Demos s-a sfârșit după un lung șir de scandaluri odioase cu sute de comentarii online, sute de mesaje, zeci de ore tocate aiurea. Acum Claudiu Crăciun e reprezentat bine de Laurențiu Ridichie cu mitraliera de gât. A intrat în zodia apărării structurilor de securitate și a trimiterii în Rusia și Coreea de Nord a oricărui critic al NATO. Nu e cale de întors, de analiză, de discuții. Ca orice adept al falsei dileme, reduce situații complexe la o alegere simplă: dacă vrei pace în Ucraina ești automat pro-Putin. Dacă știam că va ajunge aici în urmă cu vreo patru ani când m-a chemat la Demos, îl trimiteam fără regret la plimbare.

A mai fost și încercarea de distrugere a Baricadei. Nu-i vorbă se găsesc destui idioți utili care să susțină că dacă vorbești cu un american pro-Putin și c-un rus anti Putin n-o faci ca să arăți că lumea-i diversă și să lași publicul să decidă. Nu, o faci pentru că ești fundamental rău și îți distrugi astfel statutul de feministă și onoarea de intelectual. Dar până la acești idioții utili și teribil de misogini au fost oameni importanți care au dorit ca Baricada să nu mai existe. Probabil s-au speriat. Probabil au avut misiune. Probabil și una și alta.

Am avut curaj și am salvat acest proiect jurnalistic. În fond, dacă jurnalistul X e prieten cu jurnalistul Y e fix treaba lor. Atâta timp cât jurnaliștii acuzați de pro-rusism au fost prezenți la marșuri anti-Putin pe vremea când nu era atât la modă să fii anti-Putin, aceste acuzații penibile trebuie tratate ca atare. Dar a fost șocant să văd cum se lucrează și cum se distrug reputații pe povești.

Din nefericire, progresismul românesc este, la fel ca și cel din democrațiile vestice, foarte dependent de granturi, proiecte și fundații. E un progresism privatizat, competitiv și foarte teatral. E un progresism elitist bazat pe oameni cu înalte studii în țară și în străinătate, un progresism axat pe profesori universitari și activiști din care am făcut și eu parte. Nu mă exclud că e ridicol. Dar măcar realizez că e o problemă aici.

La una dintre întâlnirile Demos spunea o colegă că trebuie musai să mai aducem niște săraci că e foarte elitist ce facem. Am râs toți, dar știam că e pura realitate. Din nefericire, cauzele eșecului inevitabil sunt structurale.

Progresismul mai nou înseamnă drepturi pentru minorități, discuții sofisticate despre modificări lingvistice. Mie îmi plac mult. Mă pasionează, chiar. Dar n-am nicio clipă iluzia că au vreo legătură cu salariații. Acest tip de progresism va eșua mereu în scandaluri pentru că:

-        se luptă din răsputeri pentru granturi și fonduri – e o competiție continuă. Am pățit și eu să mă înlăture dintr-un proiect Asociația Actorilor Romi. E firesc, n-am iluzii: competiția acerbă naște situații de acest tip.

-        Se luptă din răsputeri pentru menținerea imaginii de stângist autentic. Vă întrebați de ce e atâta scandal pentru a determina cine e cea mai feministă/antirasistă/stângistă persoană? E simplu. Sunt lucruri de câștigat dacă reușești să te poziționezi așa. În plus, e util să dai cu noroi și să acuzi pe cineva de sexism/pro-rusism/ rasism că înlături potențialii concurenți pentru granturi și proiecte.

-        Scena de stânga asta e: o scenă unde câștigă cine știe cel mai bine să își administreze brandul personal de stângist. Și scena e îngustă. Nu încap mulți pe ea așa că datul cu noroi e profitabil.

-        Acest tip de progresism seamănă cu o groapă de nisip la care sunt trimiși să se joace cei care au un avânt liber-schimbist. Acolo concurează pentru bani și faimă. Nu sperie în niciun fel elitele financiare.

-        Acest tip de progresism teatral este bazat pe radicalismul fals menit să furnizeze cele mai năstrușnice cauze care par fantastic de revoluționare, dar care îi fac pe miliardari cel mult să râdă amuzați de bizareriile propuse pe post de mari revoluții. Revoluții care, ce să vezi, nu mișcă un sfanț din conturile miliardarilor.

-        Acest progresism este dependent de bani veniți din vest și nu va mușca mâna care îl hrănește chiar dacă Audre Lorde avertiza că nu vei putea dărâma casa stăpânului cu armele stăpânului. Câtă vreme iei bani de la elite, vei raporta și vei sta drepți în fața lor, nu în fața celor pe care, chipurile vrei să-i ajuți. Ei servesc doar ca mijloc de-a câștiga bani și faimă.

-        Acest progresism face mult pentru o clasă de stipendiați cu avânt liber-schimbist care e disciplinată și ale cărei energii sunt consumate prin precarizare și goana continuă după morcovul proiectului/grantului. În același timp, așa cum au arătat miliardele investite în proiecte ong-istice lasă lucrurile fix unde erau pentru marea majoritate a celor săraci/discriminați.

-        Acest progresism este fundamental corupt ca urmare a problemelor structurale. ”Utopia pentru realiști” a lui Rutger Bregman arată cât de stupid este să nu dai bani direct celor afectați de sărăcie și să vii tu să le zici cum stă treaba.

-        Acest progresism privatizat produce mici secte și fărâmițează mișcarea de stânga – ai trei oameni mari și tari care câștigă proiectele pe feminism, alții cu anti-rasismul, alții cu LGBTQ-ul și tot așa. Ceea ce rezultă e un odios tribalism și monopolizare a discursului/resurselor/canalelor de expresie.

Ce au de făcut oamenii care sunt angajați la vânătorul și pescarul de granturi și fonduri? E simplu. Să înțeleagă aceste probleme. Problema nu sunt ei personal și nimeni nu trebuie să se aștepte ca cineva să fie eroul absolut și să moară de foame. Dar să nu confunde acest tip de proiecțel mititel înfășețel cu ceea ce ar trebui să fie o mișcare de stânga bazată pe solidaritate și cooperare.

Deocamdată la stânga vom vedea conflicte și scandaluri pentru că este teribil de profitabil să consideri că faci parte din secta aleșilor care împart înțelepciune. Era o persoană pe pagina mea care mă amenința că mă denunță ca rasistă. A fost nostim: a rămas șocată să vadă că nu dau doi bani pe biserica unde era ea mare preoteasă și nu mă interesează să mă împărtășească ea cu anti-rasism. Pentru scopul acestor sectanți de rit progresist nu e să răspândească în vreun fel cunoașterea, ci să umilească și să domine. Sunt nevricoși nevoie mare și sunt maxim insultați când le spui că n-ai nevoie să-ți dea ei binecuvântare ca să știi că rasismul e una dintre cele mai mari porcării posibile. Cum să fii anti-rasist/sexist pe cont propriu? Asta e imposibil. Trebuie să te înscrii în biserica lor și să le faci sluj. Vorba prietenului Youri Smouter – scuzați, e neacademic – nu sunt destule degete mijlocii pentru așa ceva!

Ideea ar fi să abandonăm prietenii vestici și modul lor de-a face progresism ong-ist de sus în jos și să începem modest să ne cunoaștem concetățenii și să cerem bani de la ei. Noi la Baricada ne bazăm în special pe ceea ce ne dau cititorii și pe salariile noastre câștigate din alte părți. În clipa în care ne-am apucat să candidăm la proiecte lucrurile n-au mers bine. Pe lângă maculatura implicată de scrierea de proiecte, te mai trezești și cu competiții în propria ogradă ceea ce face lucrurile foarte complicate. Nu avem pretenția să fim model. Dar cred că dacă proiectul acesta de stânga încă funcționează după șapte (!!!) ani e tocmai pentru că n-am prea candidat și alergat după proiecte și granturi.

După proiectul meu eșuat cu Asociația Actorilor Romi și editura Hecate, după proiectul general eșuat cu Demos, după proiectul meu eșuat cu Institutul pentru Solidaritate Socială concluzia e simplă: competiția, concurența, individualismul, mimarea radicalismului, falsele proiecte revoluționare, dependența față de fonduri din Vest, considerarea stângismului ca fiind proiect vestic ”civilizat” separat de estul barbar, ruperea legăturii cu salariații, ruperea legăturilor și chiar repudirea legăturilor cu țările în care există socialism, ignorarea modului în care operează structurile de securitate pentru destructurarea stângii sunt sursele care fac imposibilă coagularea unei mișcări bazate pe solidaritate și cooperare.

Aceste boli structurale sunt grave și doar conștientizarea și discutarea lor ne poate duce către progres real.

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).